Un dâmb marcheazà un fel de frontierà, trecerea lui Simon declanseazà loteria în urma càreia lumina rosie se aprinde, trebuie deci, sà fim controlati...Vamesul urcà cu un aer de cocos la datorie, se preface cà deschide câteva dulapuri si...sà fie oare gràdinita noastrà ambulantà, folclorica si izbitoarea rânduialà care domneste înàuntru, ne zâmbeste tandru si renuntà imediat. Incercàm sà obtinem informatii pentru formalitàtile frontaliere. Vorbind amândoi spaniolà reusim sà nu intelegem nimic, atâta doar cà nu sunt mai rânduiti decât dulapurile camperului nostru. Intr-un târziu dàm de un mic birou. Vamesul în unica companie a unui fidel ventilator ne pune cu încetinitorul stampilele pe pasapoarte explicându-ne cà ar trebui sà plàtim o taxà de 20 de dolari fiecare, într-o zi când vrem noi, într-o bancà....Si dacà nu plàtim ? – Pài nu se întâmplà nimic ! Discutàm despre familia lui, cum s-a mutat din Yucatan în Sonora si nu-i place, mâncàrurile mexicane, salatele de fructe, (este prima datà când un vames ne lasà gura apà...) ne dezlipim cu greu, plecàm înainte de ajunge sà ne îmbràtisàm, gràbiti sà trecem peste cei o sutà de km care ne separà de mare nu fàrà a face exces de zel si a trece la o bancà pentru a plàti facultativele taxe obligatorii.
Bun venit în Mexic !!!
Làsàm deci în urmà ultima noastrà etapà a Statelor Unite, sudul Arizonei, sublimul Organ Pipe si multiplele puneri în gardà asupra pericolului aceste zone frontaliere cu traficuri de toate genurile. Schimbarea este radicalà, ceea ce se câstigà în agitatie si viatà urbanà se pierde înzecit în curàtenie, calitatea drumurilor, a marcajelor rutiere (care marcaje rutiere ?) si làsàm multe deoparte...Trebuie sà ne obisnuim cu "topes" încetinitoarele de vitezà caracteristice întregii Americi Latine, un fel de mici ziduri rotunjite pe care trebuie sà le ataci în viteza 1 pornind de pe loc...De câteva ori am reusit sà ne încastràm în ele, am reusit deja sà rupem suportul bicicletelor, sà atingem rezervorul de motorinà, învàtàm...

Ultimele pregàtiri si cumpàràturi în Tucson...cum în mod vizibil tuturor le este fricà pentru noi, începem sà ne întrebàm dacà nu este cazul sà stresàm putin...asa cât sà ne zicem cà suntem responsabili, stresul însà va trece repede...
Plaja la Puerto Peñasco, camping "sàlbatic" pe plajà, vom reusi sà stàm aici 5 zile...eram disperati dupà mare. Simon alàturi de camperurile lui Charles si Jon, simpaticii nostri vecini de plajà.
Bahia de Kino, o plajà minunatà, noi si scandalagioasa colonie de pelicani, dar furati de peisaj am uitat de aparatele de fotografiat, deci nu îi veti vedea...

Teacapan, un mic sat de pescari, ajungem la càderea noptii, întrebàm o familie în fata portului dacà zona este periculoasà de înnoptat si ne regàsim imediat în curtea lor, dar nu din motive de pericol...dupà 3 zile petrecute împreunà ne este greu sà plecàm, Blanca si familia ei ne-au primit ca de-ai lor... Plimbare pe canale, prin pàdurile de mangrove... Cu bàietii mergem la pescuit de noapte cu masina lui Panchito, fàrà parbriz, geamuri, faruri, clante, frâne...functioneazà doar viteza a patra într-un urlet de ambreiaj dureros si marsarierul, ca frânà... Bineînteles, râmînem în panà de benzinà, nimeni nu are un ban, totul se terminà cu canistra, supt benzina cu furtunul, bàietii, în plinà aventurà, sunt în al saptelea cer, pentru ei Panchito va râmâne de-a pururea un pionier al deplasàrii (relative) motorizate. Aici facem primele noastre întâlniri cu jejenii (a se citi he-heni) dusmanii nostri invizibili pentru urmàtoarele sàptàmâni, minuscule bestii fioroase din familia tântarilor atât de mici încât trec prin orice, absolut orice, nu fac nici un zgomot (când mà gândesc de câte ori noaptea mi-am zis despre tântari - sà mà piste, dar sà nu bâzâie, sà pot dormi...retrag tot ce am zis, fàrà bâzâit este cu muuuuuuuuuuuult mai ràu...)

Mexcaltitan, o micà insulà de 400 x 400m, un sat de pescari de creveti care practic nu a evoluat de mai bine de 1500 de ani. Multi experti considerà cà este Aztlan, locul de bastinà al Aztecilor de unde au început migratia în jurul lui 1000.
Imaginea de sus, ceata de dimineatà dar ar fi putut la fel de bine sà fie norul de jejeni în care am dormit la ambarcader...Petrecem o zi extrem de plàcutà, stràdutele agreabile sunt pline de viatà, numele lor, gen, Venetia, par exagerate dar în sezonul ploilor, sunt total inundate si locuitorii se deplaseazà prin sat exclusiv cu barca...

Peisaj din Sonora, pare simplu de urmàrit drumul asa dar am reusit sà ne pierdem...
San Blas, nu, nu am parcat asa pentru pozà, este doar locul cel mai simplu de a înnopta, în general, în piata centralà în fata bisericii. Facem imediat cunostintà cu un cuplu din Germania (nu sunt în pozà), în jur de 60 de ani (fiecare, nu împreunà, aviz celor care se simt bàtrâni), de 2 ani càlàtoresc în jurul lumiii cu bicicletele, în jur de 50000 km la activ si multe anecdote...Seara descoperim cât de strategic este sà înnoptezi într-un loc foarte luminos, jejenii fiind uniform repartizati pe fiecare "lux" din piatà, putem deci, sà dormim linistiti, în camper devine respirabil...asta, fàrà a conta pe veselia mexicanà...
Noaptea cea mai lungà...
Greu de descris...sà încercàm, imaginati-và din toate pàrtile zeci de manele la maximum...cunoasteti? poate cà nu este un exemplu bun... atunci încercati cu mii de manele la 3000 de wati (numàrati), incredibil, pe un fond de muzicà "norteña" trioul de "vis" acordeon dezacordat-tubà ràgusità -tobà din tablà, ta-ta-ra-ta-taaa, Simon intrà în mod regulat în rezonantà, la 3 dimineata mà gândesc la "Càlàuza" lui "Tarkovsky", scena în care trece trenul, paharele clàntànind pe masa care se deplaseazà pe podeaua care se saltà...verific deci frâna de mânà, bag în viteza 1, nu mai am încredere în nimic, noroc cà nu prea sunt jejeni...Instalatia audio a multor masini, extraordinarà, jos pàlària, este chiar exterioarà, difuzoarele sunt ca cele ale unui stadion afarà, pe capotà, impresionant... Càtre ora 4 bateriile ultimelor masini se epuizeazà una câte una, putem deci sà dormim, dar încà nu stim cà a doua zi este Santa Cecilia, "la patrona de la musica" iar noi suntem în fata bisericii...Incepând cu ora 4 si jumàtate (30 de minute de somn, normal aici) cineva de la bisericà într-un mod foarte metodic la fiecare 10 minute lanseazà câte 5 rachete cu artificii si exploziile corespunzàtoare, deasupra camperului... Ne-a luat timp sà intelegem cà era vorba despre o manifestare evlavioasà, intrebându-ne cine este nefericitul care ne distruge linistea. La ora 5 piata îsi reia activitatea normalà...Suntem în Mexic de aproape 3 sàptàmâni si întrebarea noastrà de fiecare searà este - dar mexicanii când se odihnesc? In orice caz, concluzia se impune, veselia mexicanului îl reduce pe italian la sobrietatea eschimosului..., scuzà-ne, Maurizio !
A doua zi, dupà o inundatie în camper în urma unui furtun de alimentatie desirat (Liviu, am reustit sà facem o reparatie singuri, fàrà sà te sunàm!!!) ajungem la plaja Los Platanitos, unde facem cunostintà cu Julie si Julien, 2 francezi adorabili care reusesc sà càlàtoreascà în jurul lumii fàrà bani...facând în mod ocazional munci sezoniere în restaurante, hoteluri... Hotàrâm deci, sedusi de întâlnire sà ràmânem noaptea pe plajà, în ciuda reputatiei zonei de a fi cea mai teribilà pentru jejeni (si pe care am aflat-o ulterior)...Tàifàsuim refàcând lumea pânà dimineata târziu, mai degrabà fixând liniile mari ale refacerii lumii, mare santier...si tare complicat ! A doua zi de dimineatà, jale mare - atac organizat, un fel de Pearl Harbour al jejenilor, copiii sunt de nerecunoscut, unica dar enormà consolare, jejenii nu transmit boli...

Fructele locale, Marilena întorcându-se fericità cu 2 sucuri proaspete de portocale ambalaj local, spre marele amuzament al bàietilor, nucile de cocos, un adevàrat cadou al naturii, pui paiul direct în fruct...Vladi cu avocatii lui adorati talia xxl, - de mentionat cà Mexicul este primul producàtor de avocate din lume, cuvântul avocat vine, nu de la avocatii însàsi cum s-ar crede, ci din limba "nahuatl" - ahuacatl care înseamnà "testicul", de ce nu? trebuie sà fi fost un popor mândru si orgolios...si ultimul fruct...am uitat cum se cheamà dar este foarte bun.
Pànà acum nu am avut altceva de încercat decât diverse fructe mai bizare, cum ar fi "noni", un fruct cu mirosul pe atât de teribil pe cât este de sànàtos, si este teribil de sànàtos....
Apropiindu-ne de Oaxaca si Chiapas, arta culinarà mexicanà va deveni foarte variatà, viermi de cactusi la tigaie, furnici pràjite, ouà de furnici gigantice, làcuste fripte, crocodili, iguane...mà opresc aici...nu cà îmi lasà gura apà dar.....và vom tine la curent cu poze, dacà cumva...
Artizanatul mexican, tipic indienilor huichol...
Câteva peisaje între Puerto Vallarta si Guadalajara, sus în stânga un mic vulcan precum sunt mii în Mexic, jos în dreapta, o culturà de agave, din familia cactusilor, din a càrui variantà "albastrà" se produce Tequila...
Tequila, deci... este si, sau mai ales un oras, împreunà cu Guadalajara, "leagànul" legendarei bàuturi. Ajungem seara în plinà, ceea ce ne-am zis, cu sigurantà, sàrbàtoare nationalà...nu, este doar duminicà, este normal, doar cà are ambianta pietii universtitàtii pe 31 decembrie la miezul noptii de intrarea în comunitatea europeanà...
Innoptàm în fata distileriei Jose Cuervo (corbul), una dintre cele mai mari si reputate, dormind între 2 intràri în rezonantà, muzica mexicanà norteña ne urmàreste fàrà odihnà... A doua zi vizita obligatorie a distileriei..."fructul" agavei, ajunge la câteva zeci de kg unul, dupà 6 pânà la 8 ani de crestere, asta înseamnà cà o culturà de agave blocheazà terenul pe toatà aceastà perioadà...Sfârsitul vizitei, iatà si unul dintre momentele dificile ale càlàtoriei, sà nu poti sà comentezi cu cineva degustarea tequilei dupà ce ai plescàit-o îndelung...ce zici, Radu?

Guadalajara, o etapà foarte importantà în càlàtoria noastrà, pentru a o întelege, deschidem o micà parantezà în viata noastrà...Inainte de càlàtorie, Dan, avea un birou de arhitecturà în asociatie cu Jean-Marie Massaud, un foarte bun prieten, designer. Au efectuat proiecte împreunà în Europa, Statele Unite, Asia, si...în Mexic, în Guadalajara, stadionul de fotbal al echipei Chivas, una din echipele de fotbal cele mai populare din America Latinà, care se aflà în constructie. Viata profesionalà a însemnat în mod clar un sacrificiu fatà de viata familialà, si fatà de viatà în general, sunt sacrificii în viatà pe care nu le vedem sau simtim, care deodatà devin flagrante...avem nevoie de asta, se poate trài altfel?
Viata are delicatetea de a trimite semnale, trebuie doar sà le poti vedea, începe prin a te trage de o mânecà, a da un ghiont, iar dacà ochii nu-ti folosesc ca sà vezi, merge chiar pânà la un accident în aparentà atât de stupid de bicicletà în urma càruia te regàsesti la urgentà cu o hemoragie internà si o arterà sfàsiatà...O operatie de 4 ore si jumàtate pentru a repara ceea ce se putea, un pontaj ratat total, reeducarea mersului cu un cadru metalic si iesirea din spital cu încurajàrile chirurgului càruia îi vom multumi toatà viata cà nu a pus din nou bisturiul la bàtaie – "am 60 de ani, si în toatà activitatea mea profesionalà am avut 2 cazuri în care natura a fàcut un lucru miraculos, faceti mult efort, si và urez si mai mult noroc"...Multumim din suflet pentru întelepciune!
Patru ani mai târziu si 15 kilograme mai devreme, cu un fizic de vis (dupà spusele lui Marilena) integrând concluziile ghionturilor vietii iatà-ne redescoperind viata, si asta nu înseamnà a nu lucra, ci a o face în alt mod, într-un mod mai armonios, resituând ceea ce ni se pare esential.
Pentru noi, lucrul cel mai extraordinar care poate ràmâne din aceastà càlàtorie ar fi  amintirea pe care o vor pàstra copiii despre asocierea libertàtii totale pe care o tràim cu lucrul. Ne-au vàzut lucrând, si au desenat alàturi de noi în mijlocul pàdurilor, în desert, pe plajà, în parc pe o bancà, ei ne scaneazà desenele, càutàm împreunà internetul pentru a trimite lucrul...
Imaginea în dreapta, jos, Jean-Marie, venit special sà lucràm 3 zile pentru un proiect, în curte, sub guayabosi, pe marginea piscinei...ne-am promis sà o refacem de câte ori va fi necesar în viitor oriunde vom fi noi în càlàtorie.
Imaginea de sus stânga, poti merge în America Latinà fàrà a merge la un meci de fotbal? Nuuu...(Nu este chiar si pàrerea lui Marilena, dar copiii au fost încântati!) S-ar putea spune acelasi lucru despre un spectacol mai elevat cultural dar, ce sà facem dacà tata nu s-a descurcat sà facà o operà?
Dreapta sus, o micà petrecere cu "colegii" de la biroul din Guadalajara, jos în stânga, 2 imagini ale stadionului în constructie, o tarà de vulcani, un stadion în formà de vulcan ca simbol al unei energii pozitive, ca o prelungire naturalà a sitului, un nor alb deasupra si 4 ani de lucru, plus încà cel putin unul de santier pentru a asista la primul meci...

Los Guayabos, o comunitate ecologica din Guadalajara care existà de 30 de ani. O intâlnire putin probabilà cu Juan ne aduce la aceastà comunitate, unde locuieste ca membru fundator. Drumul pânà acolo, pe o stradà pietruità, intortocheatà si pe care ne-am legànat la ritmul topes-ilor, toate astea in plinà noapte, ne-a aruncat un nor de indoialà asupra existentei insàsi a acestei comunitàti. Dar dimineata, surprizà, pe luminà intelegem! Este o oazà de liniste in care locuiesc 40 de familii toate impàrtàsind aceleasi idei ecologice independent de tendinte religioase, politice etc. In pofida faptului cà de-a lungul anilor casele au trecut prin diversi propietari, spiritul comunitatii este viu, in bunà parte intretinut de càtre membrii fundatori. Construit pe o fostà livadà de guayabos, comunitatea a crescut in suprafatà si in ambitii ecologice. Odatà cu cresterea orasului (Guayabos era mult in afara orasului, acum este practic inghitit de Guadalajara), acest loc s-a pàstrat intact, o ultimà bucatà din pàdurea de stejari care a fost distrusà putin câte putin de càtre urbanism. Am descoperit încetul cu încetul farmecul locului si al oamenilor, extraordinar de afectuosi si veseli. Intre lucrul lui Dan si plàcerea de a petrece timp in sânul comunitàtii, am petrecut o lunà la Los Guayabos, si ne-a fost greu sà plecàm! Ceea ce se vede in poze este spatiul comun al comunitàtii care cuprinde o piscinà, un teatru (care functioneazà), un atelier de reparatii, un teren de basket, un parc pentru copii, o zonà cu mese, o bucàtàrie si baie pentru evenimentele private ale celor din comunitate. Ceea ce nu se vede in poze cuprinde grajdurile pentru cai si gàini care au libertatea de a se plimba prin livadà, tancul de apà care alimenteazà cele 40 de case, un amfiteatru, spatiu rezervat pentru compost si lombriculturà, un castelas pentru copii, baraje pentru retentia apei, làculete artificiale, un adevàrat canion cu poduletele si càràrile necesare stràbaterii lui, scoala de adobe... si sigur uitàm câte ceva. In cursul sederii am avut ocazia sà participàm la un temascal, un ritual ancestral prehispanic, recuperat si practicat cu cel mai adânc respect în diferite puncte ale tàrii. Profitàm sà le multumim din nou guayabensilor pentru generozitatea cu care ne-au adoptat, a fost o experientà profundà pentru noi toti.
Imaginea de jos, stânga, Dan lucrând...alàturi, în dreapta (cea cu piscina) Matei fàcând scoala, nu se prea vede dar o fàcea...e drept, greu în aceste conditii...

Los Guayabos, doar câteva persoane întâlnite: Elena si cursul ei de constructie în pàmânt i-a încântat pe copii, pânà si Ilinca s-a làsat sedusà...Juan, peisagistul stadionului, Dan a lucrat cu el timp de 4 ani dar abia acum am avut ocazia sà-l descoperim, o personalitate incredibilà...Desi nu apare in poze, am descoperit cu plàcere pe Andrea, arhitectà clujanà care lucreazà cu Elena la scoala de adobe. Antonel Moldovan (stânga jos), realizator de cinema, profesor la facultatea din Guadalajara...Antonel, stim cà vei citi aceste rânduri, întâlnirea noastrà ne-a fermecat pe toti, filmele tale ne-au încântat, ne vom reîntâlni, si ne-ar place sà facem lucruri împreunà ! Paco, realizator de cinema realizeazà un film despre istoria si realizarea stadionului, a fàcut multe interviuri cu Dan în aceastà lunà, am avut ocazia sà descoperim un om incântàtor, ce plàcere... Raul si Heidi... Raul este de origine mexicanà, fost guayabense , Heidi, din Macao, împreunà au îmbràtisat filozofia budistà, tràiesc în China "profundà", pe o insulità de agricultori si pescari izolatà în mijlocul unui lac. Impreunà cu alti prieteni muzicanti ràspânditi în diferente continente, dau concerte în lumea întreagà timp de 3 luni pe an. Restul anului învatà copiii din sat englezà, muzicà, fiind plàtiti (pàrintii tin neapàrat sà o facà màcar în mod simbolic) în sàculete de orez...Necesitàtile vietii lor sunt reduse la cea mai simplà necesitate, au construit cu mâinile lor o micà càsutà din pâmânt, cu o yurtà mongolà pentru prieteni. Intâlnirea noastrà a fost un adevàrat miracol...dupà mai bine de 2 sàptàmâni petrecute cu ei ne-a fost cu adevàrat greu sà plecàm, despre copii, ce sà mai zicem...nu ne-am fi putut imagina cineva atât de atent, pasionat, inepuizabili cu copiii...Matei, Vlad si Ilinca i-au ADORAT ! Vom face tot ce putem sà ajungem în China sà ne reântâlnim...
O casà din Adobe în Los Guayabos, sau pàmânt sau chirpici dacà sunà mai cunoscut, un exemplu de arhitecturà naturalà, ecologicà, fàrà nici o altà pretentie decât a fi pe atât de prietenoasà cu natura pe cât de plàcutà de tràit, o simbiozà între constructie si naturà dar pentru asta trebuie sà poti uita multe din lucrurile învàtate într-o scoalà de arhitecturà si a te regàsi pe tine însuti...Casele sunt construite exclusiv din pàmânt si în parte numai din piatrà, constructiile din pàmânt variind de la simple càràmizi din pàmânt amestecat cu paie, uscat la pàmânt presat.
Cràciunul l-am petrecut cu familia lui Raùl si Heidi, la rancho-ul tatàlui lui . Pregàtirile au fost foarte originale; piñate mexicane fabricate de noi însine sub directia lui Raul si Heidi; lampioane chinezesti de hârtie pentru copii, un copac mango impodobit ca un brad de cràciun si cu un extra de bucàti de hârtie pe care toatà lumea si-a scris dorintele pentru anul 2008 - dupà traditia chinezà. In poze am prins procesul de fabricare a tuturor piñatelor, 2 stele, un morcov gigantic si un dràcusor. La bazà sunt ulcioare imbràcate in hârtie si impodobite dupà gustul fiecàruia, inàuntrul càrora se pun bomboane, nuci, fructe uscate etc. Odatà terminate se agatà de ceva înalt, un copac in cazul nostru, si toatà lumea incearcà sà le spargà cu un baston, ca sà ajungà la dulciurile dinàuntru... si e de muncà sà fie sparte, dar ce bucurie pentru copii!
Piñata dràcusor imediat dupà fabricare si scena "supliciului" in urma càreia toate dulciurile cad iar copii le adunà.

Ziua Cràciunului la rancho - o turmà de oite pe care Matei si Vlad le-au alergat pânà au prins un miel. Cu ocazia asta Dan a învàtat sà foloseascà lasso-ul, fàrà succes. Focul care a stat nestins timp de trei zile, si la care s-au pregàtit specialitàti mexicane (birria - cu carne de miel).
Mos Cràciun a fost foarte darnic cu noi anul àsta: nouà, pàrintilor, ne-a dàruit un soricel, care de fapt se aciuise in camper si pe care l-am eliberat in noaptea din 24 (pentru cà fix atunci am reusit sà-l prindem!). Vlad a vrut sà stie cum de Mosul a stiut cà avem un soricel, iar Matei i-a ràspuns savant cà Mosul le stie pe toate. Pentru copii a fost deosebit, era prima oarà cà îl asteptau pe Mos în camper, s-au intrebat indelung despre detaliile tehnice: cum coboarà mosul dacà Simon nu are cos? Oare vine dacà copii sunt trezi? Sau trebuie neapàrat sà dormi? Oricum ar fi, Mos Cràciun a venit, chiar si in camper, anul àsta copii nu au vrut sà spunà ce i-au cerut, au zis cà e un secret intre ei si Mosul, au transmis telepatic mesajul! Imaginati-và ce mirare pe ei când au primit "aproape tot" ce vroiau: dar cum a stiut Mosul?...
Jos in dreapta copii intr-un pick-up, încântati sà incerce si ei maniea aceasta de transport, atât de popularà in Mexic.

Toti copii fac o plimbare prin rancho cu lampioanele de hârtie condusi de Raul. Toate lampioanele se aprind de indatà ce cade noaptea; e magic...
Tot la càderea noptii se cântà colinde si se "cere adàpost" - un cântec ce rememoreazà noaptea nasterii lui Isus când Maria cere adàpost.
La lumina focului ne delectàm cu muzica indianà cântatà la sarangi, un adevàrat Cràciun multicultural!
Paricutin, 2500m altitudine, 1943, 2 sate linistite între coline, în curtea unui fermier Purépecha apare si creste un vulcan. Unul dintre cei mai tineri vulcani de pe pàmânt aparând de nicâieri va creste cu cca 500m într-un an si timp de câtiva ani va erupe làsând sà curga lava care va acoperi cele 2 sate. Unica relicvà, biserica San Juan, lava a acoperit o parte din fatadà si, distrugând restul bisericii s-a oprit la altar (zidul din prim plan în vederea aerianà). Locul este impresionant, suprarealist...Din cei 4000 de locuitori, nu s-a înregistrat nici o victimà, azi, aproape toti locuitorii satului vecin, tràiesc din vizitele ruinei si ale vulcanului (vizibil în imaginea din centru jos, în dreapta turnului)
Pentru a ajunge la bisericà, 6 km dus întors, mergem cu caii si un ghid, tata însà, ràmâne pe jos tinând calul bàietilor de frâu...copiii sunt încântati
Pentru plàcerea de a trece în noul an cu culori si zâmbete, cu inocenta copiilor care descoperà lumea fàrà a avea cea mai micà idee de ceea ce tràiesc, cele mai frumoase gânduri tuturor pentru noul an...

Povestea càlàtoriei