Mexico...Suntem deja de 3 luni, plus încà una cu sigurantà, Mexico, ne surprinde...dacà và imaginati cà Mexico se reduce la deserturi, cactusi, sombrerosi, tequila si ay-ay-ay-uri, precum, nuestra culpa, ne cam imaginam (exageràm putin dar nu este departe de realitate)...va inselati. In ciuda accesului usor la informatie, este imposibil de imaginat geografia acestei tàri, consideratà dintre cele mai variate din lume, si nu numai datorità întinderii. În numai unu si jumàtate la sutà din suprafata "uscatà" a pàmântului (Mexicul) tràiesc 10 la sutà din formele de viatà, cele mai multe varietàti de cactusi (asta, este drept o cam simteam) si cca 700 de specii de reptile, un record, (hai sa zicem cà si asta era mai usor de imaginat)! Mai greu de imaginat, însà, sunt pàdurile tropicale, jungla populatà de lei, pantere, pume, toatà familia de pisici care dau sare si piper (si pimiento, cà doar suntem în Mexic) oricàrei iesiri în naturà cu copiii, altitudinea constantà, orasele în mod curent la 2500-3000 de metri...Orasele, în ciuda dezvoltàrii centrifugate vide de orice bun simt urmàrind exemplul vecinilor din nord, au pàstrat în majoritate farmecul ocupàrii coloniale, unele dintre ele fiind cu adevàrat exceptionale. Spaniolii au masacrat civilizatiile autohtone, culturi de mii de ani, în numele bisericii...Pânà si pietrele de la majoritatea piramidelor au fost supuse evanghelizàrii piramidele fiind demontate pentru a servi constructiilor bisericilor misionarilor, dar spaniolii au làsat ceva în urmà, o altà culturà, un caracter puternic, un patrimoniu...desi bazele si fizionomiile mayase, toltece, totomece, aztece...sunt delicios de prezente.
Istoria Mexicului de multe ori ràmâne la limita credibilului, începînd cu colonizarea spaniolà, civilizatii de mii de ani îngenuncheate de câteva sute de aventurieri într-un singur an, si nu vorbim de o provincie ci o tarà giganticà, mai mare decât întreaga Europà...Trebuie imaginat faptul cà pe atunci Mexicul conta si teritoriile actuale ale Californiei, Utah, Texas, New Mexico, Colorado, Arizona dar Santa Ana, o "perlà" de presedinte mexican s-a descurcat sà vândà sau sà piardà în jurul anului 1850 toate aceste state...inutil de spus cà face parte din lista celor mai detestate personaje din istoria Mexicului. Ce ar fi fost Statele Unite ale Americii fàrà acest "erou mexican"? Nici màcar o statuie sà-i comemoreze faptele eroice pe teritoriul lor...Istoria mexicului este mult prea complicatà pentru a o pàtrunde, sau màcar a o întelege câtusi de putin. In orice caz, mexicanii, un popor extrem de atasant ar fi meritat cu mult mai mult decât actualul nivel de viatà, un mic exemplu contemporan, Mexico este unul dintre primii producàtori de petrol din lume, petrolul fiind monopol de stat, nu în mâna unor companii private...aberant de imaginat asa ceva vàzând sàràcia!
Reluàm firul povestirii la Paricutin, tânàrul si "misticul" vulcan, în drum spre lacul Patzcuaro, o regiune reputatà pentru veselia particularà cu care sàrbàtoresc ziua mortilor, tare ne-ar fi plàcut sà fi fost aici pe 1 noiembrie...Regiunea este reputatà si prin personalitatea si dragostea cu care un episcop Vasco de Quiroga, spus "tata Vasco" a dezvoltat-o fondând sate comunitare bazate pe utopia lui Sir Thomas More în jurul lui 1600. De la bazele urbanismului, pânà la dezvoltarea artizanatului, tipic fiecàrui sat, regiunea a fost înfloritoare, chiar dacà dupà moartea lui, utopia comunitàtilor a dispàrut, bazele au continuat, toatà lumea este de acord cà ceea ce regiunea este astàzi o datoreazà acestui personaj iesit din comun. Tata Vasco este încà unul din personajele cele mai iubite din istoria Mexicului, un exemplu pozitiv, dar cu sigurantà foarte rar al colonizàrii spaniole.
Vom petrece în Patzcuaro (orasul) aproape o sàptàmânà, farmecul si linistea oràselului ne cuceresc imediat.

Piata Vasco de Quiroga, Casa de los Once patios, artizanat mexican (cel îmbràcat în albastru este al nostru) si evolutia garderobei familiei...
Orasul, chiar toate satele din jurul lacului au o mare unitate arhitectonicà, Casele albe au soclul pictat în rosu puternic, numele tuturor firmelor este negru cu primele litere ale fiecàrui cuvint, rosu, iar în fata aproape a fiecàrei case, un volkswagen beetle, dar asta sigur nu vine de la tata Vasco...
Un dans tipic, "la danza de los viejitos", grupuri de la 5 la 60 ani izbesc cu satisfactie sandalele de lemn de caldarâm, întrecându-se sà parà unul mai bàtrân ca altul, vom petrece ore cu copiii, fascinati, admirându-i...
Jos în dreapta, la piatà, în aceastà imagine doarme un copil....
Am petrecut aici anul nou, mizând pe o veselie colectivà nocturnà, la ora 9 eram cu totii în camper, la 10 copiii dormeau, revelionul din Patagonia va fi mai bine, cu sigurantà !
Tzintzuntzan (nu, încà nu am ajuns în China), mare distractie pentru copiii, poate mai ales Ilinca si hohotele ei de râs de câte ori ne auzea pronuntând "Tzintzuntzan". Alt sat pe malul lacului deci, primul loc în care se instalase Tata Vasco venind în aceastà regiune.
Bisericile încà aveau decoratiile de cràciun, bràduti, crengi impodobite cu globuri, scene de nasterea lui Isus...
Aici vom descoperi si primele noastre piramide, ale prehispanicului puternic imperiu Tarasco.
Guanajuato, ce surprizà ! Un oras construit între coline, la 2400m altitudine, oras apàrut din neant în urma descoperirii unei mine de argint, dintre cele mai mari si generoase din lume. Timp de mai multe sute de ani minele din Guanajuato au dat un sfert din argintul mondial, cu o culme de câteva zeci de ani în care s-a scos de aici 80 la sutà din productia mondialà, de neimaginat. Orasul prezintà o densitate de teatre, biserici si clàdiri impozante demne de scara unei machete de arhitecturà. Fotografiile nu aratà sistemul de tunele, adevàrate opere de geniu civil. ïntr-un sens al orasului nu se circulà decât prin tunele, spre marele nostru stress, circulând pe mijloc si màsurând boltile cu privirea asteptând inevitabilul hârsâit cu camperul, totusi avem 3,2 m înàltime....
Extrem de greu de fotografiat, toate constructiile baroce izolate, scoase din context nu mai au sens dar orasul este o minunàtie...
Vom merge, deci sà vizitàm "la Valenciana", generoasa mina de argint, în fata intràrii minei, o bisericà impresionantà construità Sfântului Cayetano, drept multumire din partea spaniolului care a exploatat mina si devenit bogat...în numele bisericii si al coroanei.
In stânga, cu copii si noua mea càmasà, îmbràcàmintea neagrà de arhitect nu mai este decât o tristà amintire...
Jos, intrarea în minà, casca obligatorie, bàietii cu trotinetele lor sunt în permanentà echipati...Interiorul minei, presàrat de iconite, sfintisori...
Pe 5 ianuarie, sosirea Regilor Magi, ca si în Spania, evenimentul este sàrbàtorit, mai mult poate decât Cràciunul, copiii sunt"marcati" de parada pe care au vàzut-o in Guanajuato si in care erau prezenti Regii Magi in persoanà!
De la Guanajuato continuàm ruta oraselor coloniale. Guadalajara, deci, Morelia (fosta Valladolid) - eleganta si perfecta arhitecturà barocà, Salamanca, Leon, traversàm întreaga Spanie...ar fi fost amuzant, dacà românii ar fi fost mai colonizatori sàtrecem printr-un Brasov, o Slobozia, dar nu a fost sà fie...în orice caz, Matei, memoria noastrà colectivà, retine cu mult mai usor un "Tequisquiapan" sau un "Popocatepetl" decât o "Salamanca". Sonoritàtile limbii "nahuatl" ne amuzà pe toti, nouà ne sugereazà o limbà inventatà de copii, în mod putin stângaci. Mexicul colonial, ne devine dintr-o datà putin cam perfect...descoperim într-unul din ghiduri un mic detur posibil, vreo 700 de km, o nimica toatà (mai apoi vom realiza cà-i vom face cu 30km pe orà...Este Sierra Gorda, sau ruta misiunilor franciscane. Ne lansàm în asaltul lantului de munti care pentru prima jumàtate dus, conteazà dupà acelasi ghid 860 de viraje cu susuri si josuri demne de oràselul copiilor, ne pare ràu cà nu le-am numàrat doar din plàcerea de a contrazice ghidul, posibil cu mult mai mult...Ajungem noaptea în prima etapà, la Jalpan, dupà încà aproape o orà, gentile rotilor din fatà ardeau (Liviu, nu uita sà ne zici când trebuie sà schimbàm plàcutele, contàm pe tine) (Mauro, brava pentru Iveco! hai cà mai discutàm noi despre eschimosi...). A doua zi descoperim ceea ce ne làsase apa în gurà în explicatiile ghidului. Evanghelizarea trebuie sà fi fost în general o muncà de convingere îndelungà, în ciuda îngenunchierii imperiilor locale, îndelungà si creativà pentru schimbarea credintelor politeiste de milenii. In functie de regiuni, si, deci popoare a durat mai mult sau mai putin, înainte ca inchizitia sà desàvàrseascà munca prin metodele-i si mai convingàtoare. Un popor, Cicimecii, ràzboinici si putin deschisi înspre exterior s-au refugiat în acesti munti, unde au rezistat eroic credintelor exterioare perindate pânà la venirea franciscanilor. Istoria îi prezintà pe acestia ca pe niste umanisti în sandale, preoti, arhitecti, constructori, sculptori care au avut lumina cereascà de a nu impune tot, si a construi bisericile implicând artistii locali, încercând sà gàseascà similitudini între personajele noastre biblice si cele ale cicimecilor, si a mers. Fecioara Maria a fost de exemplu rapid adoptatà prin extrapolarea unei zeitàti ràmase în mod miraculos gravidà cu un zeu local. Rezultatul este minunat, înduiosàtor, cele 5 biserici, Jalpan, Landa de Matamoros, Tilaco, Conca si Tancoyol, clasate în patrimoniul Unesco pun în scenà personajele noastre biblice în decoruri exuberante...sirene, struguri, drapeuri pe fond de flori, ferestre florale, totul este colorat si neobisnuit de plin de viatà. Firul, clar, certat pe viatà cu plumbul, naivitatea sculpturilor si a decorurilor interioare dau un farmec extraordinar locurilor. Suntem cu mult mai sensibili la aceastà imperfectiune venità din suflet decât la pretentioasa Morelia, este chiar greu de imaginat în acest decor cà inchizitia a auzit vreodatà de aceastà regiune. Aceastà credintà este înduiosàtoare, te simti cu adevàrat aproape de menirea locului.
Drumul de acces la Tancoyol, cactusi candelabru iesind din pàdurea subtropicalà. Petrecem toate noptile în fata bisericilor, poza din dreapta sus.
Detalii ale fatadelor, imaginea stânga, jos sfântul Francisc primind stigmatele de la un înger (ceea ce par sà fie frânghiile unui zmeu sunt în realitate razele de luminà trecând prin stigmate). Toate aceste bazoreliefuri sunt deci, în înregime opera artistilor cicimeci.
Xilitla, în plinà junglà, în munti, o "nebunie" de-a lui Sir Edward James, un loc cu adevàrat insolit pentru Mexic dar aici si-a gàsit refugiul prietenul lui Dali pentru a-si realiza opera suprarealistà...Din pàcate, dupà moartea lui, "Las Pozas" nu a fost nici continuat, nici màcar îngrijit si decàderea sa în paraginà reduce acest proiect ambitios la doar o altà ruinà a Mexicului...In orice caz, copiii s-au distrat copios în timp ce noi am încercat cu disperare sà anticipàm toate posibilele pericole, uf !
Sunt tare dràguti, nu? Mai ales asa în pozà, nu miscà, respiràm usurati. Aici nu ai nici un fel de balustràzi, protectii...singurele elemente care ar putea semàna cu asa ceva ar fi fiarele ruginite làsate la aer ale betonului armat, iar diferentele de nivel sunt de 10-15 metri...
El sotano de las golondrinas, subsolul rândunelelor. Làsàm camperul la Aquismon, satul cel mai apropiat si mergem sà vedem aceastà minunàtie a Mexicului (trebuie sà ne credeti, cà este imposibil de fotografiat....). Parcurgem cei 15 km într-o orà bunà cu o nouà epavà, demnà de cea a lui Pancito dar bàietii adorà ! La fiecare viraj, volanul a ceea ce pe vremuri pare sà fi fost un Dodge, se transformà în leul din Nemea spre marea lor satisfactie....Eu, pe scaunul celui care tràieste ceva mai putin, sunt pregàtit sà sar în ajutor la fiecare viraj periculos, sà nu càdem în pràpastie...
El sotano, iatà-ne teferi, o gaurà cilindricà de cca 50 m làrgime si 500 profunzime locuità de milioane de rândunele. Gaura în sine este o destinatie, o gaurà neagrà înspàimântàtoare absorbând orice formà de energie...Rândunelele ies dintr-o datà dimineata, precum un nor, dar în spiralà (nu pot iesi altfel, sunt mult prea multe si spatiul mult prea mic) si se întorc seara învârtindu-se deasupra si apoi plonjând ca atrase de forta gàurii negre cu o vitezà si un zgomot încredibil, dar de nefotografiat. Impresionant...Dan, viteazul familiei, legat cu un cablu, a aplecat capul în gaurà, rezistând o fractiune de secundà...exact cât sà cadà capacul aparatului de fotografiat si sà se întoarcà livid. Seara ne-am uitat la poze, ametiti de cât de aproape am putut sà stàm de gaurà, nebuni...
Imaginea de sus în dreapta, în drum spre sotano, boabele de cafea proaspàt adunate, NU! nu sunt maro cu o tàieturà pe mijloc precum le imaginam, nici màcar màcinate...

Angangueo, un mic sat la 3000m, fost sàtulet minier, argintul, iaràsi el...dar adormit bine de când mina a fost închisà. Ce càutàm aici? Fluturi, veniti sà petreacà iarna, mai precis fluturii Monarca, migrând din Nordul Canadei si al Statelor Unite. Migratia acestor fluturi este dintre migratiile cele mai bizare din regnul animal. Fluturii tràiesc în jur de 8 luni, cam de 10 ori mai mult decât alti fluturi "normali" dar ciclul migratiei complete dureazà un an, ceea ce face cà ei se reproduc în drum, unii nu vor cunoaste niciodatà Mexicul (acum cà suntem în cunostintà de cauzà, zicem - ce pàcat!) si toti cei care vin aici nu au mai fost niciodatà! vor parcurge cca 4000 de km, nu ca somonii, prietenii lui Matei pentru a se întoarce unde s-au nàscut ci pentru a merge într-un loc total necunoscut! Si le place foarte mult altitudinea, 4000m !!! Ticàlosii...
Singura problemà, ajungem aici pe o vreme demnà de aceastà altitudine, iar când plouà sau este foarte umed ei nu zboarà, aripile sunt cu mult prea grele deci stau "ciorchini" pe copaci, ori, noi venisem sà asistàm la spectacolul milioanelor de fluturi zburând si asezându-se pe brate, cap, umeri...Petrecem o noapte în Angangueo în speranta celei de-a doua zi...si mai ràu, hai sà ne apropiem de intrarea sanctuariului, urcàm cu camperul la 3500m unde vom înnopta singuri într-un luminis. Ziua trece ca de vis pentru copii, jucâm ore în sir nu te supàra frate pânà seara târziu (cu sigurantà record mondial de altitudine pentru "nu te supàra frate", nu? asteptànd cerul senin de a doua zi...
Copiii dorm, noi ne concentràm cât putem de mult sà cerem duhului sfânt un mic gest, sà vedem fluturasii...sà petrecem o a doua zi, cu bine.
Ziua în care Pàmântul este mic, mic de tot...
Dimineata, deschid ochii...norii sunt nemernic de jos, sau poate cà noi suntem insolent de sus, nu stiu, încep sà mà gândesc deja la al càrui rând era la jocul de ieri, cum se chema deja...ah, la, la, va fi greu sà pàstràm moralul, duhul sfânt nu ne-a ascultat, cred cà eram mult prea sus sà ne audà...când auzim niste tineri, cu sigurantà în stare de ebrietate, cântând zgomotos în jurul camperului, când noi eram singuri, linistiti, pierduti, într-un luminis, la 3500m.... Raul si Heidi!!!
Raul, Heidi (actualizarea precedentà) si încà doi prieteni, veniti cu un autobuz, sà vadà, ghiciti ce? Bine, pe noi, este clar, (desi nu aveau nici cea mai micà idee unde suntem) dar si fluturii...Nu ne vine sà credem (încà nu ne vine dealtfel...) vom petrece ziua cu ei urcând pânà la 4000m (!).
In plus norii se vor risipi desi nu erau sperante, si dupà o asteptare de câteva ore fluturasii proaspàt spàlati si uscati ne vor încânta prin prezenta lor delicatà. O zi de vis...
Imaginile de sus, ciorchinii de fluturi, peisajul, copacii, bizar, nu? este la 4000m! Jos -mersul cu calul, la început, doar bàietii, fiecare cu calul lui, và rog, càlàreti experimentati...si mama cu Ilinca au avut onoarea, tatàl, pe jos, neîntelegând de ce cineva a insistat sà meargà càlare pe lângà el, degeaba, a înteles în cele din urmà...culoarea de turist sau ce o fi, a cedat repede si a terminat pe cel mai mic cal dintre toti în rol de Sancho Panza, din fericire nu avem poze imortalizând momentul, dar pentru cei care se cred eroi ai muntilor, và propunem plimbarea pe jos de la 3500 la 4000 de metri sà vedeti fluturasi...si mai vorbim.
Urmeazà bineînteles schimbarea planurilor, Raul, Heidi si prietenii lor, merg la parcul Los Azufres, bài termale în aer liber, un fel de Yellowstone local, deci, de ce sà nu o facem împreunà?...Ajungem spre searà (aceeasi zi) si pe malul unuia dintre lacuri, o siluetà cunoscutà de pe internet, camperul unei familii franceze, tot cu 3 copii care càlàtoresc de aproape 2 ani în jurul lumii, Asia deja la activ, "les quatorzepattes" (14 pentru cà au si un càtel...) Este incredibil, Raul si Heidi ne-au adus practic de mânà sà-i întâlnim...Ii cunoastem de doi ani, ne urmàrim reciproc aventurile, stiam doar cà sunt în Mexic dar Mexicul este mare cât toatà Europa, îi întâlnim din întâmplare într-un loc care nici nu figureazà într-un ghid, ce plàcere ! Intâlnirea ne încântà, vom petrece 3 zile în piscinà, copiii jucând, noi, punând lumea la cale (si acum începem sà stim despre ce vorbim...) Mergând si ei înspre sud, ne vom reîntâlni, dar acum stim cà nu va fi usor, tot încercàm de atunci sà punem o nouà întâlnire la cale...ne dàm seama cât de extraordinarà a fost acea zi, duhul nostru sfânt este un înger este cazul sà o spunem...multumim!
Imaginea de jos, stânga, noi si quatorzepatii, separarea (temporarà), alàturi, dupà despàrtirea cu ei, întâlnim pe Alexander si Dani din Austria, càlàtorind, cu 5 (cinci) copii într-un autobuz...ne-am gàsit nasii (Cristiana, Liviu, nu và speriati, este doar un joc de cuvinte...)
Sus, Teotihuacan, una dintre primele imperii puternice pe teritoriul mexicului, piramidele (cea a soarelui este a doua ca talie în lume dupà cea a lui Ghizeh din Egipt - dacà cumva nu este cea a lui Ghizeh cea mai mare din Egipt, vom corecta peste câtiva ani...) construite între 0 si 300 D.C.
Imaginea de sus stânga, piramida Lunei cu Soarele în prim plan, alàturi, piramida soarelui cu toatà galaxia noastrà în arriereplan.
Da, ne-am descurcat bine, Teotihuacan într-o duminicà...este la 40km de Ciudad de Mexico, pe scara piramidei si la coada de asteptare se poate face recensàmântul orasului...25 de milioane! Reusim totusi sà trecem peste, petrecem o zi minunatà!
Ciudad de Mexico, 25 de milioane de locuitori, te atrage si respinge în acelasi timp, cum abordezi un asemenea oras în situatia noastrà, condusul, parcatul, înnoptatul? Acum câtiva ani, era încà unul din orasele cele mai periculoase din lume... Va fi mult mai simplu decât credeam, în ciuda reputatiei, si a primei amenzi luate în Mexic. Dupà o primà noapte petrecutà în mod accidental (ne-a prins noaptea acolo...) pe soseaua de centura în compania sigurà a trei politisti, gàsim un parking pàzit în plin centru, singura problemà, se închide la ora 8 seara si weekendul...Petrecem deci, bineînteles, prima noapte la hotelul din fatà, ajungând prea târziu...sàrbàtorind exact un an de la începutul càlàtoriei. Jenat, paznicul, adorabil, ne dà un set de chei, ne lasà singuri weekendul petrecem o sàptàmânà în plin centrul orasului cel mai poluat din lume într-o liniste deplinà, cu internet gratis de la birourile din jur...ce puteam cere mai mult?
Imaginile, muzeul de Bellas Artes, în dreapta de tot (sus), simplu, posta...
Jos, Palacio Nacional cu frescele lui Diego Rivera, minunat...

Xochimilco, un ansamblu de insulite naturale si artificiale pe un lac, un loc popular luat cu asalt în timpul weekendurilor, bàrcute colorate cu o bucurie extremà si o viatà lacustrà gen Lipscani. Vânzàtori de flori, jucàrii, mâncare de tot felul, grupuri de mariachi plutitori care pentru 7 dolari îti masacreazà orice melodie care te-a fàcut vreodatà sà vibrezi (de vibrat vibrezi în toate sensurile càci în permanentà auzi 4-5 grupuri, ay que doloor...) foarte amuzant. In dreapta Diego Rivera în persoanà binecuvântându-i pe Vlad si Ilinca, în spate, Frida Kahlo.
Jos în stânga, bàrbat adevàrat, si stati asa cà nu auziti ritmul tobei....Alàturi, purificator de "aurà"...Si mai alàturi, aurà purificatà în mod natural.

Muzeul de antropologie din Ciudad de Mexico, o bijuterie ! Incercàm cât de cât sà dezlegàm întortocheatele civilizatii ce s-au perindat pe aici, dificil...ne-ar mai trebui câtiva ani pentru asta (si un baby -siter pentru copiii), dar ce civilizatii de exceptie, ce creativitate...suntem cu adevàrat impresionati, dar si mai impresionantà este pretentia omului alb de a fi numit "Lumea Nouà" fàcând tabula rasa de tot trecutul, civilizând - a se citi evanghelizând, distrugând totul...aici totul a început când Americile au avut norocul de a fi descoperite ! Teribil...
Omagiu lui Ioan Chirità...Unul din locurile relativ putin frecventate de turisti în ciuda faptului cà este al treilea vulcan, ca înàltime, pe Pàmânt...dar în Mexic, din cantitatea de locuri impresionante si distantele de parcurs...este usor sà te pierzi si greu sà îti dai prioritàti...Pe noi amândoi discutia între Ciresari "Popocatepetl sau Popocatepelt" ne-a fascinat, "El Popo", cum îi spun prietenos mexicanii (spre marele amuzament al bàietilor) si ai sài 5500m, ne-a trasat ruta de la Ciudad de Mexico, cu ambitia de a merge cât mai aproape de vârf. Ajungem seara la Amecameca, oras adormit precum printesa din poveste la 2200m altitudine, o nimica fatà de ultimele luni, ne simtim ca la plajà. Admiràm silueta vulcanului, facem formalitàtile pentru a putea urca cu camperul, mai mult chiar, a trece prin pasul lui Cortez, între El Popo si Izta (Iztaccihuatl, "femeia adormità" în nahuatl) - al treilea vârf din Mexic - Abia avem timp sà scoatem trotinetele (micà parantezà, multumim din suflet doamnei sau domnului Trotineta, ne-ati salvat càlàtoria...) si admiràm o micà eruptie de bun venit care dureazà o orà. Suntem profund miscati de atentia pe care ne-a acordat-o...si profund impresionati sà remarcàm cà mica eruptie la care am asistat petrecând doar o searà aici este un adevàrat eveniment chiar si pentru localnicii care "tràiesc" cu el...Aflàm a doua zi cà aruncase cenusà si gaze la 3 km, ceea ce nu se mai întâmplase de 2 ani desi vulcanul, fiind în zona de alerta 2 fumegà des. Noaptea, norii de cenusà si praf de plumb s-au depus linistit precum zàpada din poezii pe satele înconjuràtoare...A doua zi, ghidati de fumu-i lenes urcàm la 3700 m cu camperul. Mai sus drumul este blocat, suntem multumiti chiar si asa, în momentele de panicà, armata blocheazà drumul si evacueazà satele înconjuràtoare. Mici agrementàri ale zilei, Matei vede vulcanul de la toaletà în urma unei gastroenterite, Ilinca se "bucurà" de efectele rapelului vaccinului antitetanos (aici chiar si pentru stràini este gratuit!) iar noi încet încet ne dàm seama de efectele altidudinii asupra fiecàruia, realizând ceea ce este greu de crezut cà ràul de altitudine nu are nimic de a face cu vârsta, forma fizicà...ca si data trecutà la fluturi, la 4000m, Vlad si Ilinca sunt ca pestisorii în apà, noi, pàrintii având mici dureri de cap, asa cât sà nu ne zicem cà ne-am urcat degeaba...Coborârea o vom face cu o medie de 5km pe orà, un drum interminabil dar încântàtor desi într-o stare ca de dupà eruptie...multumim El Popo, multumim Ionute...
Oaxaca, un minunat oras colonial, frumos, linistit, încântàtor. Stràzile, patiourile, pietele, bisericile, oamenii, totul ne încântà. Ne dàm seama de diferenta între Mexicul adevàrat si cel al turistilor, o micà indicatie, la piata de artizanat, o càmasà brodatà de cea mai bunà calitate, douà sàptàmâni de lucru, pretul unei pizze...greu sà o digeri.
Interiorul bisericii, nu este nimic pictat totul este în bazorelief...
O oaxaqueñà...a doua zi implinea 2 ani...
Monte Alban, Ilinca are 2 anisori, într-un loc perfect, extrem de plàcut, pe vârful unei coline, unul din siturile majore din Mexic.
Mitla, relativ aproape de Oaxaca, o culturà înfloritoare prin anii 1000, din pàcate actualul sat este construit exact pe situl arheologic...

Nu aveam în planuri sà mai trecem pe la litoralul Pacificului (am devenit pretentiosi, nu?) dar dupà 200 km fàcuti în 5 ore, mirosul màrii ne atrage precum sirenele si ne làsàm sedusi de arsenalul de argumente fonice ale copiilor...Vom petrece deci o zi, devenità douà, într-un mic sàtulet de pescari si crâsmulite de plajà, superb! Cumpàràm peste din barca pescarilor (1,5 euros kg) si petrecem ziua între plajà si corvoadele vietii în naturà, spàlatul la mânà...dar si o plimbare pe plaja sàlbaticà, descoperind tot felul de pesti precum teribilul Fugu, Pesti Balon plini de tepi, o adevàratà lectie de stiinte naturale.
Ne vom încàrca bateriile pentru plajà, în schimb le vom descàrca complet pe cele ale caniculei nocturne si a tântarilor...ce pacoste !!!
A doua zi, epuizati, o petrecem ca mexicanii, la terasà pe marginea plàjii (cu o zi înainte încà nu-i întelegeam...) Trebuie totusi înteles ce înseamnà aici o terasà - O structurà de lemn tip "The Flinstones" (arhitectul încà mai cautà sà stràpungà misterele staticii de gen - dar asta cum naiba tine, ar trebui sà cadà la prima furtunà...) sustinând o delicatà dar obosità împletiturà de frunze de cocotieri...Culoarea, un turcoaz de vis, (cea de alàturi, mov, cealaltà, verde, mai încolo galbenà...o chestie pentru care la orice scoalà de arhitecturà, arte frumoase...te fac sà repeti anul, si ce frumos e...) Scaunele, înfundate în nisip ne permit o delicatà pozitie pe o rânà, perfectà pentru a admira (si comenta ca bàtrânii) lenes plonjoanele pelicanilor veniti aici sà petreacà sàrbàtorile de iarnà. Petrecem ziua asa lenevind, alternând în mod savant crevetii cu coctailurile de caracatite (Cristiana, ne pare ràu, am încercat sà schimbàm alimentatia dar nu a mers...eu mai încerc câte un porc, o vàcutà sub formà de tacosi si alte fripturele dar cu Marilena nu este chip...) minunându-ne cum de copiii au atâta energie sà topàie într-una...este drept, cei 40 de ani ne-au ajuns din urmà, pe jumàtate dintre noi....pentru cealaltà jumàtate, nu va întârzia. In aceste conditii teribile Matei, erou împotriva vointei sale, va face o orà si jumàtate de scoalà, Dan va împinge viciul pânà la a încerca sà scoatà ordinatorul sà lucreze, repede închis ca sà nu-i intre nisip, greu, greu...
Bàietii au primit în Oaxaca pàlàrii de mexicani si càmàsi cu flori si personaje unisex, Vlad, încà nu a înteles ce este àla, un "isex", dar nu pierdem speranta cà va întelege, desi i-a luat ceva timp sà pàtrundà alte mistere precum al "bulantei", cum este aia, am "bulantà" ?

Un an de càlàtorie...stim pare bizar, de câte ori spunem cuiva cà am început càlàtoria acum un an le este greu sà ne creadà. Copiii au crescut (si noi cu ei) în contact cu lumea, cu locuri si experiente extraordinare. Noi suntem încântati sà împàrtim cu ei aceastà experientà dar trebuie sà recunoastem cà totul nu este usor, 24 de ore pe zi cu copiii este enorm, mai ales cà în calitate de pàrinte, nu ai autoritatea unui profesor, dar învàtàm. Sunt si zile în care suntem mai ràbdàtori ca în altele, din punctul àsta de vedere Dan mai are ceva întârziere de recuperat, dar mai sunt 3 ani, nu pierdem speranta. Pe urmà sunt si zile, mai ales pentru mama, care urmeazà noptilor ratate ale lui Ilincuta (sàraca Ilinca....sau mai degrabà, cum ar spune o bunà prietenà - sàracii de noi!)
Un an cu enorma satisfactie de a trài totul cu adevàrat în familie, de a descoperi lumea împreunà dar si cu zile dificile, când copiii se pun de acord sà fie dificili toti 3 în acelasi timp si atunci invidiezi pe cei care sunt blocati în trafic mergând la birou...dar acest spectru trece repede si revenim la extraordinara aventurà pe care o tràim împreunà...pentru cà pânà la proba contrarie, nu tràim decât o datà.
Pe curând pentru ultima parte a Mexicului, înainte de a trece în America Centralà...

Povestea càlàtoriei