Chiapas, ràmas la sfârsit cum spune francezul « pour la bonne bouche » din motive geografice mai mult decât strategice...statul este practic acoperit, absorbit, cotropit de pàdurea tropicalà. In mod paradoxal, peisajele ne amintesc de Maramures, dar cu liane, palmieri, cocotieri, si zapatisti...bine dar ce ar ràmâne din Maramures? Peisajele linistite si frumoase de le poti contempla cu orele, colinele de iarbà pe care îti vine sà te tàvàlesti înainte de a le picta, càsute izolate din lemn, drumuri reduse la expresia cea mai bazicà, culori, traditii, parfum local...Chiapas a pàstrat traditiile intacte de la modul de viatà, la credinte (aici spaniolii cu inchizitia lor par sà fi cedat nervos), la artizanat, portul traditional de zi cu zi. Chiapas ne va surprinde, inclusiv sau mai ales prin curàtenia exemplarà (ah, de câte ori ne gândim la Sonora, statul vecin Statelor Unite, primul nostru contact cu Mexicul, unde ultima datà s-au strâns gunoaiele la colonizare...unde lumea aruncà orice formà gunoi în naturà peste umàr de parcà ar face-o împlinindu-si o dorintà...este clar, curàtenia nu are nimic de a face cu sàràcia, ci cu cultura) Sà revenim la Chiapas si aceastà naturà darnicà, în care orice sàmântà càzutà pe jos accidental va da rod. Regiunea este una dintre cele mai frumoase dar si instabile din Mexic, miscarea zapatistà poate cà a reglat ceva detalii cu guvernul (de genul - cine guverneazà aici?) dar prin regimul de teroare si moartea multor inocenti au fàcut Chiapas-ului o reputatie dintre cele de ocolit pe departe. Situatia actualà pare sà se fi calmat relativ dar existà semne ale tensiunii. Oamenii sunt de altfel mai închisi mai putin comunicativi, par sà fie mai duri dar noi am fost întotdeauna primiti cu zâmbete, este drept cà avem pasaportul nostru zâmbitor blond cu rochite colorate...

Peninsula Yucatan...Da, stim trebuia sà trecem pe acolo dar in potopul de intâlniri interesante la San Cristobal ne dàm seama cà nu are sens sà alergàm. Yucatanul este o destinatie în sine, ne-ar trebui câteva sàptàmâni sà-l "facem" ceea ce ne-ar împinge Costa Rica în sezonul ploilor, si asta nu vrem în nici un caz....deci ràmâne pe altà datà.
Yupiiiii, suntem deci, în vacantà, cum ar spune copiii. Làsàm volanul de o parte si petrecem o sàptàmânà, în compania belgienilor, a francezilor (quatorzepatii), unei familii din Quebec, si, punctual, unor americani din Georgia si lista ar fi mai lungà...
Viata în camping...
Intâlnirile cu alti càlàtori pe termen lung, ca noi, mai ales cei càlàtorind cu copiii au ceva cu adevàrat particular, deja, o afinitate directà, interese comune. Copiii sunt absolut încântati sà descopere noi prieteni, în situatia lor, càlàtorind în jurul lumii, fàcând scoala cu pàrintii lor (la acest capitol, aproape sutà la sutà din familiile care càlàtoresc cu copiii de vârstà scolarà sunt franceze. Misterul ? CNED-ul, centrul national de educare la distantà, pe care deseori, ca toti càlàtorii, îl criticàm dar are ENORMUL merit de A EXISTA si a permite aceastà libertate exceptionalà !!! (Dacà aceste rânduri pot da o idee constructivà cuiva din ministerul învàtàmântului în Romania...) Prieteniile deci se leagà imediat, par deja prieteni de ani de zile...Viata comunà în camping la capàtul Pàmântului are un farmec aparte, un amestec de povestirile amintirilor vietii « sedentare », planuri de càlàtorie, viitor, pàtanii de càlàtorii, locuri de recomandat, de evitat, copiii si scoala lor...ne linistim sà vedem cà avem cu totii aceleasi greutàti, uf...Imaginile de sus, interminabilele mâncàruri, jos în stânga, scoala de dimineatà, fiecare îsi gàseste locusorul lui, în spate Vlad nu trage chiulul, el va primi ghiozdanul abia în septembrie, în stânga spate, Matei studiazà acompaniat de tata care lucreazà, paradisul, ce mai...(uneori). Imaginile mici, mergem cu taxiul în oras, bancheta din spate, aici, mai putin de 10 persoane într-o masinà...pare bizar, te controleazà politia, alàturi, focul de tabàrà de fiecare searà...jos în stânga, nu veti ghici niciodatà, degustare de làcuste uscate. Haideti, nu và strâmbati asa (mama, te vàd de aici...) este sà zicem, interesant, mai ales cu gustul de boia, totul este sà nu dai peste una mai putin uscatà care-ti lasà tot lichidul în gurà (Cristiana, nu suntem de frecventat...nu?) alàturi, o înfocatà partidà de badminton...Vacantà, ce mai!
Cutremurul...
Intr-una din diminete, copiii « vecinilor » ne spun cà noaptea a avut loc un cutremur – « Dar de unde stiti ? » - « Pài se misca camperul » Ne-am amuzat copios pe posibilele motive ale camperului miscàtor dar pe nedrept, realitatea este cà noi 5 am dormit ca niste prunci legànati de un cutremur de 6,4 grade...O posibilà idee, case pe cauciucuri în loc de fundatii...

San Juan Chamula, unul din putinele sate care au pàstrat traditii maya, reputatia satului este bazatà în special pe bisericà si pe agresivitatea cu care poti fi primit dacà faci poze. Satul în sine seamànà cu toate celelalte dar culorile portului local generalizat si ale pietii fac sà pàleascà de gelozie un curcubeu. Suntem imediat informati de ce ni se poate întâmpla dacà fotografiem ceea ce noi luasem drept dansatori traditionali - sfatul satului, câteva zeci de persoane aliniate pe marginea stràzii care de fapt sunt la "birou", judecà orice act comis în sat direct aici, pe trotuar. In acelasi gen, orice persoanà oficialà, ca si interiorul bisericii fotografiat si aparatele sunt confiscate...Piata ne degajeazà o oarecare senzatie de agresivitate...mergem deci sà luàm de la oficiul de turism autorizatiile nominale (cu platà) de a intra în bisericà. Bizar...
Interiorul este incredibil, poate cel mai bun exemplu al omului care sfinteste locul. Biserica în sine are gratia interiorului unui dulap vechi, gol si afumat, dar viata înàuntrul ei este o càlàtorie în timp si spatiu...
La intrarea noastrà, sefii unui sat indian ies dintr-o ceremonie însotiti de purtàtorii lor cu cutii, si làzi continând obiectele necesare riturilor si vràjitorii...Se vor ruga zgomotos în fata fatadei bisericii cerând permisiunea de a iesi precum au cerut-o pe cea de a intra în casa Domnului. Tesàturi ample coboarà din centrul unicei nave spre pàrti descriind un volum intim si senzual. Zeci de mii de lumânàri umplu volumul gol al bisericii cu un fum greoi. Mirosul tàmâiei amestecat cu fumul este greu de respirat. Solul, acoperit de ace verzi de pini, este un adevàrat patinoar obligându-te sà mergi încet târând picioarele. Indienii, toti în tinute traditionale impecabile se regrupeazà stând pe jos  printre sute de lumânàri (puse direct pe pardosealà), bulendre, papornite, ofrande, sticle, gàini, daaa...gàini, copii cu mucii pânà la piept stând la taifas zgomotos, rugându-se în soaptà. In ambele pàrti, vitrine cu toti sfintii sunt aliniate de-a lungul peretilor, statuile sunt adesea hidoase, stângace...greu de ghicit cine este cine, dacà pe fiecare vitrinà nu ar fi scris cu creta numele fiecàruia. Ïn fata lor, mese desperecheate lipite una de cealaltà pe toatà lungimea bisericii sunt suporturi pentru mii si mii de lumânàri...Sunt atât de multe încât este greu de respirat...Biserica este dedicatà Sfântului Juanito, îmi spune o indiancà admirând-o pe Ilinca...Sfântul Ionel, Ionut, Ionicà, cum am putea sà-l numim, în orice caz, Ioan Botezàtorul, deh. Aici lumea se roagà « a mi diosito » -  « dumnezeuasului meu » dacà am putea spune, intimitatea cu creatorul sau orice formà de zeitate este totalà...Fiecare grupulet este instalat în fata sfintisorului preferat. Intr-unul din grupuletele asezate pe jos, un zâmbet argintiu în tinuta traditionalà sedus de prezenta blond-angelicà a Ilincutei încearcà sà o ia în brate. In zadar, dar asta nu mà împiedicà sà intru în vorbà – « dar de ce veniti cu gàinile la bisericà ? » - « pentru cà asa se merge la bisericà » De ce nu ? ràspunsul are meritul de a fi clar si concis dar nu ne avanseazà cu mult în explicatia misterelor convietuirii mayaso-catolice...
Iesim cu Ilinca pentru o urgentà pàmânteascà în pàrculetul de alàturi. Imediat, politistul municipal, într-o tinutà jumàtate càlusar, jumàtate colindàtor cu buhaiul ne admonesteazà pentru virtualul gunoi pe care l-am fi putut làsa în urmà...Intorsi în bisericà, remarcàm cu stupoare cà pioasele gàini au trecut pe tàrâmul de mai apoi. Sàrmanele zburàtoare zac nebàgate în seamà pe jos printre acele pinilor, papornite si sticle de Coca Cola, Sfântul Ionut a fost ràsfàtat.
Iesim din bisericà fàrà a articula prea multe cuvinte, suntem profund impresionati, ne amintim cà la intrare eram nemultumiti precum un european normal de orice loc pentru care ai nevoie de permis, cà trebuie plàtit pentru a intra într-o bisericà...Iesim nedumeriti cà turistii sunt làsati sà asiste la astfel de ceremonii. De fapt îi deranjàm în mod profund în ceremoniile lor, în acest univers suprarealist dar coerent, turistii sunt pe postul mustei din lapte...Din diverse discutii apoi realizàm cà acest loc nu este pe placul tuturor, pentru multi catolici ceremoniile maya-catolice sunt dificile de acceptat, reminiscentele mayase sunt considerate precum sechele ale trecutului, nouà, în naivitatea noastrà nici nu ne trecuse prin minte...In orice caz, experienta pentru noi a fost fascinantà.

100km în 4 ore si jumàtate, aici topesii, traficul si curbele transformà fiecare km parcurs într-o victorie...Trecem prin Ocosingo, locul de bastinà al Zapatistilor. Ghidurile turistice sunt putin elogioase la adresa orasului si al drumurilor care duc aici din cauza miscàrilor politice revolutionare dar între San Cristobal si Palenque unicul drum trece prin Ocosingo. In plus, chiar alàturi este Tonina, una din zonele arheologice Maya importante, descoperite de foarte curând si încà extrem de putin vizitate. La intrarea în oras, o pancartà mare, chiar în fata unei cazàrmi militare dà tonul – « Sunteti în teritoriu Zapatist – aici poporul hotàràste si guvernul ascultà. » Bun, hai sà o luàm ca pe un bun venit, oricum nu avem de ales...
Ïn camping ne reântâlnim cu belgienii nostri, care ne-o luaserà înainte cu o zi, uitàm deci imediat de copii si refacem lumea (pentru a câta oarà?). Campingul este minuscul, echipamentul mai mult decât simbolic dar locul este paradisiac si pe urmà ne simtim cu belgienii de parcà petrecem vacantele împreunà din copilàrie...ne facem planurile, vom càlàtori împreunà pânà la frontiera Guatemaltecà, apoi ei se vor opri sà urmeze un curs de limba spaniolà.
Tonina, una din cetàtile mayase foarte belicoase, mari « decapitatori » ei au provocat càderea lui Palenque orasul vecin, dupà hàrtuieli de sute de ani. Particularitatea locului este cà ansamblul este unic, nu împràstiat, construit pe flancul unei coline. Orasul este deci în pantà, cu o denivelare de aproape o sutà de metri. Locul este practic nevizitat, o medie de 30 turisti pe zi, profitàm, în noua noastrà calitate de grup numeros sà luàm pentru prima datà un ghid, si va fi cu adevàrat interesant. Invàtàm multe despre structura vietii maya, cu inframundo-ul si supramundo-ul. Vizita edificiului destinat descoperirii inframundo-ului ia aluri de Indiana Jones (mai ales cu pàlàriile bàietilor) Stiinta si observarea subtilà a naturii a permis mayasilor sà se joace cu luminile directionale si indirectionale atât de delicat încât umbrele devin scheletice, citim umbrele craniului, rotulele picioarelor, labirintul obscur, îngropat este  cu adevàrat magic. Intràm apoi pe îngusta scarà de piatrà care coboarà adânc în Pàmânt – Locul era destinat ofrandelor de sânge creaturilor Inframundo-ului, copiii coboarà cu un amestec de fascinatie si teroare, dar nu vom ajunge prea departe...deja, dramà, trebuie imediat renuntat la pàlàriile mexicane, mult prea largi, iar 20 metri mai jos eu ràmân blocat între 2 pietre pe scara largà de 40 de centimetri în obscuritatea totalà, doar cu o lanternà cu manivelà dar fàrà a avea loc sà dau la manivelà...întoarcerea la camping càlare devine o banalitate a excursiei dar copiii sunt atât de încântati...

Cascadas Aqua Azul, 60 km, o mie de topes si douà ore si jumàtate mai târziu...ne asteptam la un loc pustiu, sàlbatic si ajungem într-un loc superturistic...Aici este de fapt limita sudistà a tururilor rutei maya, începute în Cancun, 2300 km într-o sàptàmânà...prima impresie este dezolanta dar ne dàm rapid seama cà tot ce s-a construit putea fi cu mult mai ràu. Seara, în spatele norului de turisti care începe sà se disipeze, descoperim càbànute din paie cu structuri din lemn. In plus, cascadele sunt  minunate, apa este cu adevàrat albastrà. Ceea ce este incredibil este cà râul continuà asa pe zeci de kilometri...Apa aduce mult calcar care acoperà absolut totul cu un gros strat alb, ceea ce dà un efect de fund de piscinà. Seara ràmânem singuri (cu belgienii) si un cuplu din Germania cu comunicativitatea si surâsul bazoreliefurilor maya. Alàturi de noi, un post de politie pàzit 24 de ore din 24. Curios, discut pânà târziu cu un politist (aici nu mai vorbim de càlusari, ci de tinutà bleumarin, armati pânà în dintii arborând un suràs mândru...). Pàzesc aceastà zonà ca o limità posibil tumultuoasà cu zapatistii. Discutàm deci de zapatisti, religie, de San Juan Chamula si imposibilitatea politiei de a interveni în aceste zone « traditionale » dacà và amintiti, acolo unde au proprii càlusari politisti. Interesant si amuzant. Noapte de vis...A doua zi, toti în piscinele individuale, între cascade, printre bolbori, plimbàri pe marginea cascadelor, copiii îsi vor aminti multà vreme...Si noi, dar ne vom aminti si de întâlnirea unui cuplu surâzàtor din Austria càlàtorind cu un camper Iveco 4x4 (Liviu, asta va fi baza urmàtorului camper ! si-l facem împreunà.).

Palenque. Pierdut în mijlocul junglei, situl este exceptional, reprezintà unul dintre orasele mayase cele mai avansate. Perioada cea mai înfloritoare, sub regele Pakal a làsat un oras cu multe indicii despre viata mayasilor. Intre diversele ruine traversând pàdurea tropicalà descoperim maimutele urlàtoare, sopârle gigantice...
Întorsi la camping, ne pregàtim sà terminàm ziua în piscinà, (càldura si umiditatea ambiantà nu ne permit un alt program, întelegeti-ne, nu avem de ales), ne instalàm deci în timp ce copiii pertubà metabolismul mimozelor senzitive care ne înconjoarà. Stau la pândà si cum se deschid, le ating sà se închidà din nou, si asa de la capàt, sàracele...Cu o zi înainte, « amuzamentul » a fost scosul càpuselor...în noua competitie, Vlad conduce competitia cu trei càpuse contra una pentru tata...Seara admiràm dansul licuricilor, iar noaptea, spectacolul unei eclipse totale de lunà tolàniti (copiii dorm, altfel "pàrinti" si "tolàniti" fiind 2 cuvinte antinomice) în scaunele pliabile cu o bere în mânà, dar unde gàsim timpul pentru toate aceste activitàti...?
Noaptea auzim pentru prima datà jalnicul urlet demn de sfârsitul lumii al maimutelor urlàtoare, impresionant...