Repubblica del Brasile, una dintre "minunatiile" plutitoare ale companiei Grimaldi. Ce se poate spune despre el ? Cà persoanele care l-au conceput nu erau îndràgostite, bun, asta este clar...Dacà unica preocupare a conceptorilor a fost plutirea, trebuie sà recunosc ca este ceva cu adevàrat extraordinar, o reusità exemplarà ! Pluteste.
Este dràgut, conciliabil, oceanul cà acceptà asa ceva sà se plimbe pe el. Si eu care ràmàsesem în lumea copiilor cu marinarul care scruteazà zarea agàtat de sirena pupei corabiei....
Hai, câteva date totusi...210 metri lungime, 31 làtime, 55 000 tone cu incàrcàtura, 24 000 cai putere, si cât consumà? Vreo idee? 70 tone de pàcurà pe zi, 70 000 litri...Aflu cà existà pàcurà pentru restul lumii, si pàcurà pentru Europa, cu mai putin sulf, parcà despre sulf era vorba, cà doar aerul pe care-l poluàm nu este acelasi, nu existà curenti de aer....Interesantà conceptie despre ecologie. De asemenea, deseurile, naturale sà spunem, ale echipajului sunt tratate cu produse chimice pentru a arunca ceva "curat" în apà. Ecologia în toatà "splendoarea" ei...
Alte date.....vom mânca de prânz la ora 11, asta tot asa, de clasat printre informatiile teribile.
Plàcutà surprizà, însà, un sfert din echipaj sunt români, din Tulcea cu totii. Inginerul sef, bucàtarul, soferul sef si marinari. Salutàri tuturor! Voi avea un tratament în consecintà, Inginerul sef este singurul ofiter la bord comunicativ, singurul care ne da informatii, imi organizeazà vizita sàlii motoarelor, îi multumesc din suflet pentru amabilitatea lui. Bucàtarul, mà trateazà cu "Domnu Dan" si cu ciorbicà de sub tejghea. Un vocabular mai de genul piratul caraibelor în versiune necenzuratà ponctueazà în mod colorat discutiile noastre matinale.
Cum sensibilitatea ambarcatiunii atrage probabil sensibilitatea umanà, voi descoperi un echipaj italian, "la înàltime", care formeazà un "ansamblu coerent". O ambiantà nationalistà domneste la bord, ambiantà din care cei mai pierzatori sunt sàrmanii filipinezi, care nici màcar nu pot ocupa locul de – specie umana inferioarà, loc luat în mod vàdit de…echipajul român. Claudine si Gerard, un simpatic cuplu de francezi, vecinii mei de camerà mà puseserà in ambianta companiei deja de la Buenos Aires, înainte de a urca la bord. La dus, fotografiile lui Hitler si Musolini decorau in mod mândru biroul ofiterilor la bord, i-am dojenit ca nu au scris companiei. Avem libertatea de a gândi, dar a afisa asa ceva in mod public mi se pare imposibil de acceptat, màcar in numele viitorului pe care-l làsàm copiilor nostri dacà nu altceva. Echipajul lor era Indian, cu turbane si tot tralalaul – si nu o zic in mod pejorativ ci admirativ, tratamentul fiind acelasi. Pe de altà parte, echipajul român, la unanimitate imi vorbeste de mândra fosta flotà românà, cea de pescuit in particular, se pare dintre primele flote din lume, flotà care a fost batjocorità in interese sa zicem colective pentru a nu spune personale (colective putând sà insemne màcar douà persoane) Situatia lor ajungind sa lucreze pentru italieni, greci, v-o spun in cunostinta de cauza acum, nu este de invidiat, rusine celor care au profitat de aceasta situatie. Mà opresc aici cà uite, mà incàlzesc repede si pentru cei care au urmat situl nostru, notiunea de a accepta o injustitie nu mi-a fost inoculatà in mod genetic, si asta mà bucurà. Iata-mà deci plonjat intre, pe de-o parte o persoana nesemnificativa care freacà peretii cu hainele admirând pardoseala de câte ori întâlneste un pasager, cicà ar fi capitanul, si ofiterii italieni, nu cu mult mai presus si….restul lumii. Sunt lucruri imposibil de inteles pentru mine. A lucra cu cineva trece mai intii prin respect. Cà l-ai ales sau nu, îl respecti. Mai ales în conditiile unei vieti atât de dure, serii între 4 si 7 luni fàrà familie...Am fost un foarte prost patron, cel putin din punctul de vedere al contabilei. A spune DA in urma unui interviu de angajare a fost intotdeauna precum a o spune in fata preotului, sau màcar a primarului…stiind ca nu vàd relatiile profesionale altfel decit o frumoasà poveste comuna, o adevaratà prietenie. Cu asociatul meu am fost, si ràmas, doi visàtori, pe care indelung si in mod inutil contabila  a incercat sa trezeascà la realitate. Tabele, grafice, procentaje, nimic nu a trezit in noi sensul biznesului, proiecte banoase lipsite de sens in urma carora firmele noastre sa fie prospere. Am angajat întotdeauna mizând pe valoarea umanà, pe o relatie care se poate construi si un lucru bazat pe încredere. Am investit în proiecte de multe ori utopice dar care aveau un sens, proiecte de cele mai multe ori ràmase fara urmà sau cu o urmà dar nu cea din in contul in banca …Este greu sa fii visàtor, în ziua de azi dar si mai greu sa ràmâi coerent, sa nu cedezi manierei celorlalti de a functiona, si uite ce am ajuns, càlàtor familist profesionist...Si uite cum mà pierd in detalii care nu au nimic de-a face cu marina, dar ce sà fac, sunt singur si nu am cu cine vorbi deci trebuie sà mà suportati, nu và dau de ales.

Rio de Janeiro, un cadru natural de exceptie...Prima escala de zi, pot profita deci sà "miros" màcar putin Brazilia si sà mà asigur cà tinutele pe stradà declanseazà sà spunem...imaginatia. Ràspunsul este Da (si m-am gândit la tine, Antonel). "Rio este teribil, aici nu iesi cu aparatul de gât sau pasaportul si cartile de credit pe tine, ai grijà"...mi se spune pe vapor. Nu stiam cà dupà mai bine de doi ani de càlàtorie pot fi atât de debutant încât sà-mi schimb optica de a càlàtori, cedez deci panicii generale, ies cu aparatul in rucsac dar fàrà card, acte…nimic altceva decit pesosii argentinieni ramasi de schimbat. Concluzia, ajuns in oras, simbata, toate bancile inchise, nici o posibilitate de a schimba un ban dupa ore de càutat, intors pe jos printr-o favelà mai mult decit bizara cu priviri...ostile, nul, ce mai, una dintre cele mai proaste experiente din càlàtorie! Frica….tare nu este constructivà. In centrul imaginii de jos, Repubblica del Brasile agrementeazà silueta orasului.

Dupa mai bine de zece zile, nevoia de a merge farà a mà balansa se face simtita, iar nevoia de a telefona devine o urgenta.. Bremerhaven, un oras port a carui existenta pare sa preceadà cu putin unica mea croisera transatlantica si noile mele cunostinte geografice…prima forma de organizare portuarà de la Dakar incoace, o cu totul altà planetà...Jos, Hamburg.
Dupà aproape doi ani si jumàtate, sunt primii mei pasi pe batrânul continent. Un mic pas inainte pentru mine, un mare pas inapoi pentru libertatea umanà. Iesind din port, trebuie sà par cel putin parasutat din cerul innorat……àsta nu este normal, are ceva de ascuns trebuie sà-si spuna prima masina de politie….."Guten Morgen"…Cotrobài in amintirile copilàriei pentru a mà face inteles cu  restul de germana care a început sà-mi mucegàiascà în memorie si spre marea mea surprindere încropesc chiar si fraze, mà fac inteles…cel putin la început, inainte de a-I plonja pe politist în neîntelegerea totalà. Compania maritimà pàstreaza pasapoartele, vor trebui sà se multumeasca cu o fotocopie doar, cel putin asa credeam. Le explic situatia…"Dar de unde veniti?" Din America de sud…"Aha". Buenos Aires. "Aha, si veniti asa, cu vaporul?" Acompaniez camperul. "Cu camperul în America de sud?" Pài da, am stat doi ani, cu familia, copiii...Cei doi politisti ràmasi in masinà incep sa considere situatia serioasà…..vin, isi dau ghionturi râzînd, par sà se felicite de  a fi avut flerul pentru captura secolului. Din ràspuns in ràspuns, in onestitatea mea simt cà mà afund, imi dau seama ca povestea mea nu-i credibila, trebuie sa scornesc o minciuna, ceva normal, pe intelesul lor, ceva care sà poatà figura în mod decent intr-un raport.
Ne puteti aràta un alt document, ceva…….Portretul de premiant stresat al permisului de conducere pare sa mà înfunde si mai rau.  Privirile lor bànuitoare stràbat cu insistentà barba mea biblicà, îmi decupeazà buclele incàruntite pentru a-mi scana fizionomia naturala. Imi zic cà ar trebui sa se gândeasca cà dacà as fi fàcut un fals as fi semànat cât de cât cu cel din poze, dar asa, nici pe departe…..Simt din privirile lor cà totul pare atât de gogonat incât mà umflà râsul. Mà uit peste umàrul lor la permisul meu si nici mie nu-mi vine sà cred. "Dar din ce tràiti?" Sà le tin oare un curs despre cum se poate face arhitectura prin internet…..asta inseamna cu sigurantà noaptea la post….Am economisit foarte mult, deci…"Copiii... scoala, nu?" Ezit intre – pài sunt mici si explicarea principiului educativ al scolii prin corespondenta si bâlbâi ceva. Realizez cà cel intors in masina pentru a verifica veriditatea numarului pasaportului nu o poate face, doar câstigà timp cât sà mi se studieze comportamentul. Dupa o orà sunt însà làsat liber, deduc deci ca scoala de psihologie germanà trebuie sa fie de un foarte înalt nivel… nu atât cà ar fi crezut ceva din povestea mea ci probabil pentru faptul cà azilul de oameni "destresati" nu tine de domeniul lor, si cu atât mai bine.
Departe mi se par însà discutiile despre salatele de fructe cu primul vames mexican, binecuvâtarea celui de la cealaltà frontierà, noi fiind în situatie ilegalà...politistul care ne parcheazà pe loc interzis, noptile petrecute in fata comisariatelor în Colombia sub protectia lor, Marilena care îl ceartà pe politistul Peruan care încearcà sà scoatà si el un ban cinstit, cel Bolivian de la lacul Titicaca care (cacofonia asta ar trebui sà fie acceptatà, nu?) o prinde pe Ilincuta la volan si surâde dezarmat...Haide, a sunat ceasul, ne trezim...
Urmeazà Tilbury, urcarea Tamisei cu cargoul interesantà experientà....am uitat sà fac poze, dovada cà nu mai am mintea la croazierà...si mai ales întâlnirea cu Irina, Cristi si copii lor, care, pe vremea când am început càlàtoria locuiau la Houston, si au buna idee de a se muta la âtiva ani în functie de càlàtoria noastrà! Multumim pentru ospitalitate, iar data viitoare, deci...India?
Disearà plecàm, mai sunt încà Anvers, Le Havre, si mà dau jos la a treia, Bilbao, (peste sase zile) îmi vine sà mà apropii deja de usà, sà fiu sigur cà voi coborâ ...

Nu am vàzut vreun panou marcând - Europa - dar trebuie sà fie pe aici pe aproape...
Iulie - August, deci....Romania.

Noi, dupà 800 de zile de càlàtorie...(ààh, cred cà-i înteleg pe politistii germani)
O micà amintire pentru cei pe care ii simtim cu noi de atâta timp.
Va urma, promitem!