Suntem exact la frontiera Chilenà, o sutà bunà de kilometri de-a lungul ei pe un drum "folcloric" - nisip, pietre, râuri de traversat pentru a vedea "las tumbas coloradas", morminte aymara de mai bine de 500 de ani. Constructii din adobe pictate în stare extrem de bunà...
Se pare cà avem obigatia de a lua un ghid în satul Macaya, un ghid, devenit doi în cele din urmà. Trecem si de un baraj al armatei. Nu vor mai privi niciodatà o "chestie" cu patru roti ca înainte de a ne vedea...Dupà o luuungà parlamentare reusim sà trecem de baraj cu cele douà bidoane de motorinà de rezervà care taaare le fàceau cu ochiul. regiunea este absolut superbà, iar mormintele înduiosàtoare. Extrem de joase când e vorba de morminte pentru copii, taliile variazà în functie de vârstà si importanta persoanei.
Din nefericire în interior, curàtenia a fost fàcutà de multà vreme de hotii de cimitire...ca mai în toatà America Latinà...
La întoarcere înnoptàm pe malul lagunei Macaya, unde o puzderie de Flamingo ne vor organiza un incredibil spectacol matinal. Noaptea, una din furtunile memorabile a càlàtoriei noastre ne va face sà ne îndoim în mod sever de stabilitatea càsutei noastre mobile. La câteva rafale nocturne, cu Marilena ne uitàm unul la altul încurajându-ne reciproc din priviri de genul - Nu, nu se poate ràsturna...eu mà lansez în ceva calcule savante legate de priza la vânt, suprafata lateralà a camperului, înàltimea centrului de greutate...concluzia - ar trebui sà tinà. Bun, de obicei, il punem ca un vapor, cu "nasul" în vânt dar vânturile puternice întorc uneori gazele arse înapoi si nu este lucrul cel mai sànàtos...Noaptea temperatura scade la minus cinci grade (suntem încà departe de recordul càlàtoriei de minus doisprezece la Sajama) dar suficient cât sà înghete apa sàratà a lagunei, rezervorul de motorinà si ...picioarele flamingilor în lac. Dimineata îmi iau inima în dinti si trepiedul în mânà pentru a îngheta bocnà fàcând poze...imediat mama trezeste tot poporul pentru a asista la tàràboiul matinal a famingilor. 4100m, flamingi roz, ce minunàtie...
Dupà scoalà, ne lansàm într-o plimbare pe malul albit al lagunei, memorabil moment, si în orice caz acum cà avem experienta temperaturilor si a motorinei fàrà aditivi de iarnà, înainte de ora 10 - 11 orice încercare de a aprinde motorul este ridicolà...
Imaginile de sus, doar asa, cât sà nu credeti cà totul este usor...In plus, bun, de acord, rusine mie, schimb pentru prima datà în viata mea o roatà...si realizez cà pentru o asemenea aventurà, cutia cu scule (mà rog, o manierà de a spune, cà nici nu avem cutie) este putin cam relativà. Un cleste papagal (mic - si pe care nici nu-l mai gàsim), un ciocan (cu capul din cauciuc, sà nu se loveascà copiii) si o surubelnità de buzunar cu capetele intervertibile, hai ca sà mai lungim lista sà punem si cutter-ul...Mda. Dar, Liviu, nu ne-ai spus tu cà nu o sà avem nici o problemà? Si pe urmà, nu încercàm noi de la început sà provocàm evenimentele pozitive printr-o gândire pozitivà? Probabil cà am avut un scurt moment de odihnà a concentràrii...Toate astea pentru a realiza cà cheia tubularà pentru roatà este prea scurtà din fabricà, nu depàseste limita caroseriei pentru a avea bratul de fortà necesar. Maurizzio, când ne vedem, trebuie sà-mi explici câteva din secretele logicii italiene...
Cu un cauciuc nou cu un centimetru mai înalt ca celelalte care s-au tocit (totusi, 58000 km la activ...) ajungem la Ciudad de Piedras, un loc cu un puternic parfum de Utah...Minunate amintiri...
Cu adevàrat Utah, dar la poalele unui deal terasat de Incasi, minunatà dupà amiazà de sâmbàtà...

Potosi...probabil cà nu ati auzit niciodatà de acest oras, nici noi înainte de a organiza càlàtoria...Si este bizar...
Recordul celui mai înalt oras din lume - 4100m poate fi dat uitàrii, dar esenta existentei acestui oras, nu. Timp de 240 de ani a fost unul dintre cele mai prospere, bogate orase din lume, si indiscutabil cel mai, din toatà America de Sud. Indigenii au fàcut inocenta eroare de a informa spaniolii despre un zàcàmânt de argint. O glumà a naturii, desi în centrul unei tàri extrem de bogate în zàcàminte minerale, un munte de argint în mijlocul unui superbe regiuni aride. Dar doar un munte are argint, unul singur, în formà de vulcan tuguiat, în cantitati de neimaginat si de cea mai bunà calitate descoperità vreodatà pe Pàmânt. Adevàrate lingouri de argint se scoteau din minà, argintul era în asemenea cantitàti cà printr-o simplà încàlzire a mineralului scos, argintul se recupera topindu-se precum ceara. Spania s-a construit în enormà parte gratie lui Potosi si Franta, Olanda, o enormà parte din Europa a profitat de acest zàcàmânt. 240 de ani, "El Cerro de Plata" a fost "Mamela" Europei. Bun, de ce nu?...Dar se estimeazà la 8 milioane numàrul mortilor în minà. Cu sigurantà mina càruia i s-a plàtit cel mai greu tribut din istorie...Sclavi africani în parte, desi erau scumpi, dar mai ales, indigenii aflati la fata locului, sclavi "gratis" pentru coroana Spaniei. Orice indigen între 18 si 60 de ani avea în mod oficial, obligatia de a lucra în minà, iar din moment ce un bàiat de càsàtorea, adeseori la 10 - 11 ani, era considerat adult, deci lua drumul minei...Aici ni se spune - astea sunt statisticile privind decesele în minà - dar ele nu vorbesc de toti tinerii care se mutilau, îsi tàiau mâinile sau se ardeau, se aruncau de pe munte, conform surselor scrise, pentru a evita cealaltà moarte sigurà. Oroarea absolutà, dar în slàvirea Europei, unul dintre orasele cele mai prospere din lume, pe sudoarea si viata celor carora accesul în orasul colonial le era cu desàvârsire interzis. Superbe biserici coloniale, am mai aràtat, dar aici nu am simtit nevoia, orasul, desi pràfuit si extrem de poluat, are indiscutabile calitàti arhitecturale dar "târàste" o energie grea, negativà. Dat uitàrii deci, Potosi, pânà si Le Petit Larousse îl defineste - oras minier Bolivian, nimic mai mult...Amnezie ca urmare a remuscàrii colective?...
Minele însà se pot vizita. Nu existà nici un fel de infrastructurà specialà pentru turisti, vizitând minele, o faci în conditiile minerilor, luând aceleasi riscuri cu ei, iar ca unicà diferentà fatà de conditiile evului mediu, o lampà fixatà pe casca de protectie, presupunând cà aveau o cascà de protectie...

O jumàtate de zi în infern...

O micà specificatie, nu am nevoie de descàrcàri de adrenalinà, nu sar cu elasticul in vid, nu mà uit cu invidie la cei care sar de pe poduri, mi se face ràu la doi metri pe o scarà, revendic o oarecare senzatie claustrofobà, pe scurt, nu simt nevoia de a avea inima cât un purice pentru a exista, dar atât mie cât si lui Marilena, ne face plàcere sà descoperim lumea, diversele culturi. Singur, càci nu este un loc pentru copii, am simtit nevoia sà înteleg ce a însemnat aceastà minà, si în ce conditii minerii de azi continuà acest incredibil si oribil lucru fàrà întrerupere de mai bine de 400 de ani. Conditiile sunt în mod sensibil aceleasi dar de fapt, multe lucruri s-au schimbat. Cu totul sunt 340 de mine, din care doar 140 în activitate. In jur de 12 000 de mineri îsi riscà viata zilnic...
Pentru a vizita o minà am obligatia de a trece printr-o agentie specializatà. Mi se explicà totul înainte dar realizez rapid cà sunt departe de realitate...Un grup înseamnà patru persoane, un francez, un german, un argentinian si eu împreunà cu Renan, ghidul local. Suntem echipati cu cizme înalte de cauciuc, pantaloni si haine de protectie, cascà, lampà frontalà, ochelari...Vizita începe prin piata minerilor. Ideea este de a întâlni diverse echipe de mineri în adâncimea muntelui, a vedea cum lucreazà, a sta de vorbà cu ei, iar pentru a deschide dialogul si a fi acceptati, sà oferim mici cadouri. Aceastea nu sunt la întâmplare, foi de coca, un produs, "lejia" care ajutà la scoaterea alcaloizilor ceea ce produce un fel de drog lejer, tigàri, sucuri, alcool potabil de 96 grade si...dinamità, în vânzare liberà..Nu m-as fi gândit vreodatà cà voi oferi cuiva într-o zi dinamità...dar nu và fie teamà, ne puteti invita fàrà a lua acest tip de risc (am oferit-o pe toatà...) Practic, scopul tuturor acestor produse înafara dinamitei este sà uiti, sà uiti totul, oboseala, foamea, altitudinea, lipsa aerului, praful atotprezent, probabil viata....Minerii muncesc între 10 si 15 ore pe zi, adeseori ziua de lucru începe la ora 3 dimineata, si în tot acest timp ei nu mànâncà nimic...
Intràm în minà, în urma noatrà un miner trage, alti doi, împing un vagon. Làsàm ziua, viata în urma noastrà. Il urmàm pe Renan, într-un culoar care abia depàseste làrgimea sinelor. Ne afundàm într-un noroi care acoperà sinele mergând curbati, din ce în ce mai tare evitând grinzi subrede de lemn. La fiecare 60 metri un minuscul refugiu permite o relativà adàpostire în caz de urgentà, càci vagoanele, iesind din minà câtàresc mai bine de o tonà si nu au frâne. Renan urlà la noi, ne întoarcem imediat pentru a evita socul. Gràbim pasul din nou, dar nu este usor, suntem la 4300m, dar dacà Renan fuge înseamnà cà situatia este serioasà...Pàràsim sinele, ràsuflàm cu totii usurati, dar urcând, aerul se face tot mai rar, este cald, iar lumina làmpii frontale este reflectatà în mod înspàimântàtor de o perdea de praf imobilà, nu este nici un fel de curent de aer, particulele stau într-o suspensie linistità...Trecem de la o galerie la alta, un tunel vertical de aproape 15 metri, iar ca unicà manierà de a urca, o sfoarà cu noduri la fiecare metru, puncte ipotetice de sprijin pentru picioare pe peretii cilindrici care dispar imediat cum ai întors capul cu fascicolul luminos. O fac cu disperare, pe cât de repede precum Renan care m-a precedat, singur într-o beznà totalà, rupt de Renan care asteaptà sus si de ceilalti jos adàpostiti sà nu càdem unii peste altii. Ajung sus fàrà suflu, canicula este teribilà, nu gàsesc aer, nici una din galerii nu este ventilatà la capàt, adevàrat moment de panicà. Scot imediat filtrul de aer pe care îl prevàzusem, mà dezbrac, încerc sà-mi fac vânt cu orice, imposibil sà creez un curent de aer...Oribil, înspàimântàtor!
Toate cadourile aduse sunt în parte si ofrande, obligatorii la intrarea în minà, aduse lui "TIO", iar aceastà parte de credintà localà mà interesa în mod particular. Indigenii sunt catolici, în mod profund credinciosi, iar ritualurile pentru ei sunt de cea mai mare importantà. Ceea ce este sub Pàmânt apartine infernului, ei sunt deci, pe tàrâmul diavolului càruia i se cere protectie si generozitate. Pe de altà parte, alegând aceastà meserie, deznodàmântul vietii lor nu este un mister, totul este deci, un pact cu diavolul. El "Tio", atâta timp cât sunt în minà, este "patronul" lor. Renan aduce ofrandele lui Tio, la început am interpretat-o precum o demonstratie, dar rapid am înteles cà o a fàcut-o cu adevàrat pentru a ne proteja pe toti...O sticlà de alccol làsatà deschisà, foi de coca, o tigarà aprinsà pusà în gurà, el Tio îsi manifestà satisfactia prin puternica si mândra erectie...
De la un nivel la altul, puturi în care îl umàm pe Renan în càutarea echipelor de mineri...Pasaje înguste în care ne târâm, suntem cu totii de-a busilea, avansàm târându-ne cu genunchii...este un adevàrat labirint innacesibil. Pasaje minuscule, gàuri cu scripeti, planse de lemn putrezit care acoperà în micà parte galeria de dedesubt...la tot pasul, saci cu minereu de neurnit, resturi de dinamità. In urma noastrà deseori zgomote de surpàri ne îngrozesc pe toti 4. Renan ne calmeazà - este normal, ne linistim imediat. Filonul de argint este întotdeauna orientat nord - sud. Este directia coridoarelor. Odatà epuizat un filon, se sapà o conectiune est vest pentru a càuta un nou filon sau se cautà deasupra altul nord - sud. In felul acesta avem si un minimum de orientare, dacà ne pierdem màcar trebuie sà càutàm sudul - înspre iesire. Iatà-ne dublu linistiti...Renan ne aratà filoanele de argint, zinc, interesanta pirità, ne tine o adevàratà lectie de geologie, dar sunt prea preocupat cu supravietuirea...
Intâlnim în cele din urmà trei echipe de mineri, discutàm îndelung cu ei. Se aseazà cu noi la o pauzà de coca...consumà cantitàti impresionante...
In general foarte tineri, iar cei care nu par, de fapt sunt...dar conditiile de viata sunt cu adevàrat dure, nu menajeazà. Cel mai în vârstà are 18 ani de minà, începuti la 11 ani...Ca si ceilalti, sperà sà se poatà opri la primele semne de silicozà. Atrasi de un câstig mai important unii vin de departe, pentru a vedea cum este dar este greu sà te opresti, în mod vizibil orasul nu prezintà multe alternative financiare fiabile. Ei sunt organizati în cooperative, dar care nu asigurà un minimum, ci doar o repartizare uniformà a revenitului între membri. Nu li se pune nici un fel de material la îndemânà, o dinamità reprezintà un cadou de câteva zile de lucru...O parte din cadourile primite la rândul lor le oferà lui Tio, toti sunt unanimi - Dacà suntem generosi cu Tio, el este generos cu noi...Rezultatul muncii lor, însà nu depinde numai de generozitatea lui Tio ci si de bursa metalelor, la Londra...In schimb toatà lumea stie cà minele nu mai au argint, muntele a fost "secat", ceea ce se scoate acum, înainte era considerat gunoi, nici nu se pierdea vremea pentru a se separa vreun mineral. Totul acum este atât de amestecat si de impur încât recuperarea metalelor se face prin procedee chimice, si totul se duce în râu, de unde o adevàratà catastrofà ecologicà...
Stânga sus, o pauzà cu ultima echipà, alàturi, multumim celui de-al doilea Tio al minei, Renan este particular de afectuos, îl curàtà, îl spalà înainte de a face ofrandele...înduiosàtor moment....Jos, stânga, lângà capul lui Tio, culcat, un fetus de lama, se pare o foarte bunà ofrandà pentru protectie...Si în sfârsit la aer. Afarà ne asteaptà o grindinà bunà, dar nu ne pasà, ne târam cu totii picioarele, nici unul din noi nu scoate un cuvânt, între soc si epuizare...4 (patru) ore petrecute în minà, o eternitate, doi kilometri si jumàtate în conditii extreme, o infinitate, pe care le làsàm în urmà dar care formeazà cotidianul miilor de mineri, conditii în care au murit opt milioane de sclavi indigeni...

Si eu? Iatà la intrare si ...la iesire.

 

O micà injustitie despre care dorim sà scriem câteva idei...Planta de coca.

Nu as fi crezut vreodatà cà as ajunge sà critic o manierà de a lupta împotriva drogurilor, dar, încurajàrile sau criticile pe care le emitem în general sunt numai în functie de ceea ce cunoastem, iar asta depinde în foarte mare màsurà de « formatarea » logicii la care ne-a supus societatea în care tràim. Inghitim multe informatii drept bune, înghitim lupta « binelui » fatà de « ràu »...înghitim faptul cà nu ai decât o singurà manierà – cea oficialà – de a combate o plagà.
Dar pentru a fi clari, NU ne drogàm si NU o vom face niciodatà, suntem în mod radical împotrivà! Dar dacà vorbim despre crearea stàrii de dependentà, facem bineînteles exceptie precum (aproape) toatà lumea, berica, vinisorul pe masà, chiar am si fumat înainte, înghitind toate produsele legale creînd starile de dependentà la tabac, dar, în toatà legalitatea, deci suntem "curati" !
Vom ajunge în curând la lupta pentru eradicarea plantei de coca – iar reactia – Da dom’le, trebuie eradicatà ca sà nu se mai drogheze « àia », si sà se termine cu violenta – cunoastem, în calitate de « buni » europeeni, bànuiesc cà ne-a iesit din gurà acest porumbel sau cel putin a zburat prin mintea noastrà.
Prohibitia, càci de asta este vorba, o « adevàratà » maniera de a « educa ». Avem 3 copii, si stim (desi de multe ori insist pe calea gresità, mea culpa fatà de ei 3 si Marilena) cà prin interzicere nu se obtine nimic, poate doar contrariul...dar un asemenea exemplu este greu de pledat în fata comunitàtii internationale. Alt exemplu mai « transant », mai violent cà este ceea ce impresioneazà lumea – Prohibitia alcoolului din Statele Unite. Pentru a suprima alcoolul, interzicem productia lui. Stràlucitor! Rezultatul, 14 ani de terorism, probabil zeci de mii de morti, si semnarea actlui de nastere al mafiei Americane. Dacà cineva ne poate cita un singur rezultat pozitiv al acestei sumbre perioade, suntem deschisi si dornici sà învàtàm. Bine, dar dati-ne alt exemplu pozitiv decât operele de artà cinematografice despre Al Capone...Ce s-a retinut din prohibitie ? Nimic, sau aproape nimic în afarà de faptul cà dacà interzicem consumarea unui produs aici, trebuie ca productia lui sà aibà loc în altà parte, în acest fel, « exportàm » violenta. Genial !
Facem un salt în spatiu, dar în negura timpurilor càci nimeni nu este în stare sà spunà de când indigenii consumà foile de coca. Cultura Aymara de exemplu în Bolivia îsi are orizonturile la mai bine de 3500 de ani...Trebuie înteles cà aici, indigenii au pàstrat ceva sfânt, ceva ce s-a pierdut cu desàvârsire în societàtile noastre moderne, americane sau europeene. Mama Pàmânt, Mama apà, contactul lor cu elementele naturale este pentru noi ceva ce nu mai putem întelege. Chiar si credinta în Dumnezeu este cu adevàrat înduiosàtoare, si putem sà ne întrebàm cum de este cu putintà asa ceva, când tocmai în numele Domnului au fost în asa hal abuzati si violati, dar asta este probabil un at subiect...Frunza de coca face parte în mod profund din toate culturile Andine. Utilizatà în procesiuni, ritualuri o regàsim în artizanat, în bazoreliefuri, picturi, zeita dragostei Incase este practic acoperità de frunze de coca, masticatà în tot altiplanoul de mii de ani pentru a ajuta în aceastà viatà durà...Frunza de coca este sfântà aici, nu are nici un echivalent în cultura noastrà ! Si, atentie, trebuie retinut cà frunza de coca nu este un drog. Nu creazà dependentà, în schimb, contine fier, vitamine si foarte mult calciu. Aici în plus de a se mesteca copios, se consumà sub formà de fàinà, de ceai, infuzie – mate de coca – aici noi însine consumàm zilnic infuzie de coca, deseori mestecàm frunze – o gràmadà de produse derivate – inocente – care fac parte din comertul local. In Bolivia, un caz particular, planta de coca din Yungas, regiunea lui La Paz, prin separarea alcaloizilor dà o cocainà a càrei efect se pare cà te opreste doar în al 8-lea cer în loc de al 14-lea, deci nefiind  vizatà de laboratoare este încà toleratà. Nu le putem interzice acest produs (sfânt pentru ei de mii de ani), doar pentru cà în Europa si Statele Unite, de la descoperirea separàrii alcaloizilor si utilizarea cocainei în calitate de drog (adicà mai putin de o sutà de ani) unii nu sunt responsabili. Sau atunci, trebuie sà asumàm cà Noi suntem buricul pàmântului, cà am salvat americile, iar indigenii sunt o subspecie umanà ! - si uite cum am profitat sà rezumez colonizarea catolicà...
Aceastà luptà (fatà de toti indigenii Americii de Sud) este nedreaptà, si în plus de a nu fi justà, le aduce o violentà care nu este a lor, dar greu de gàsit pe cineva care sà denunte aceastà (i)logicà. Emma din La Paz, la întrebarea « Ce vei face Emma când nu vei mai putea mastica frunzele de Coca ? » Ràspusul este simplu – « Mie nu-mi vorbesti despre asa ceva, eu sunt Boliviancà ! » Ghidul din Potosi ; alt ràspuns clar « Es una Mierda ! »
Probabil cà în ziua în care vor veni elicopterele ONU-ului sà distrugà vitzele de vie în Romania pentru cà în Europa de Vest si în Statele Unite se îmbatà oamenii, ne vom schimba logica gândirii. Atunci, viata si politica internationalà ni se vor pàrea injuste, vom striga comunitàtii internationale cà vitzele de vie vin de la stràmosul nostru Decebal, si cà cei care se îmbatà în vest nu au decât sà fie ceva mai responsabili, iar dacà nu pot, nu au decât sà facà ce vor cu viata lor...Problema este cà dacà în loc de a face apel la responsabilitatea fiecàruia trebuie interzis ceva (chiar cu pretul acestei incredibile violente si...injustitii) este un simptom de mare crizà a (eticii) societàtii noastre.
Europa nu este cu nimic mai breazà decât Statele Unite în aceastà situatie, Cu sigurantà întreaga Europa (în special Spania) are o mare datorie de plàtit Americii Latine, dar dacà vrem sa o dàm uitàrii càci fiecare are problemele lui, ar trebui màcar sà-i làsàm în pace...
Iar dacà vorbim de responsabilitatea fiecàruia, de ce sà nu aruncàm o privire indiscretà în curtea vecinilor nostri olandezi ? Solutia ar fi foarte simplà si, O, cât de corectà fatà milioane de oameni inocenti....

Pe curând pentru sudul Boliviei...

 

 

Pagina precedentà

Povestea càlàtoriei